Veniţi la noi!

Sunt în ultima săptămână de şcoală generală. 

Mai am trei săptămâni  până la treapta a I-a.

Încă nu mi-am depus dosarul de înscriere.

Unde să mă duc?

În Bucureşti sunt două licee tari, unde elevii se înghesuie cam aşa: fetele la sanitar, iar băieţii la informatică (ăsta era prin zona Ştirbei Vodă, aproape de Cişmigiu). Nu mă văd la sanitar, iar la informatică...habar nu am cu ce se mănâncă.

So: unde să mă duc?

Pe peretele şcolii generale sunt afişate opţiunile de înscriere la treapta a I-a. 

Majoritatea sunt licee de unde ies lăptari, şoferi, lăcătuşi mecanici, culegători la tipografie (miroase urât a cerneală, îmi şopteşte cineva, care mă aude bolborosind de 2-3 ori cuvântul culegători).

So: unde să mă duc?

Agitaţia de pe hol mă duce în sala de festivităţi. Noi, cei din cele patru clase de a 8-a (eu eram la C), suntem anunţaţi că s-au suspendat cursurile şi că un profesor dintr-un liceu bucureştean a venit să ne prezinte oferta pentru treapta a I-a. Mă uit la dlui: înălţime medie, îmbrăcat într-un costum gri, păr cărunt şi pieptănat înspre spate, ochi şireţi şi zâmbet amabil.

Îşi începe monologul: Veniţi la noi! Avem cele mai bune săli de clasă! Profesorii sunt foarte înţelegători. La ce vă trebuie uman? La noi ieşiţi sudori, lăcătuşi mecani, strungari, frezori. De ăştia are ţara nevoie! Un inginer câştigă 2.000 de lei lunar. Voi o să luaţi 5.000 de lei, dacă se face planul. 

Veniţi la noi! 

Sunt locuri pentru toţi...

Colegii mei de clasă sunt interesaţi de ofertă. Fac un sondaj şi realizez că sunt minoritar.

Aştia sunt teribil de încântaţi!! 

Ies afară. E mai linişte...

Stau în curtea şcolii şi mă uit la păsările care ară cerul.

S-a terminat şi promoţia din sala de festivităţi...

Intru la desen. Aveam ca temă Ikebana. Profa nu a venit.

Nu a venit din cauză că este amanta directorului adjunct.

Directorul general nu este, iar acum cei doi amanţi îşi fac de cap...

Ne ţine ora o educatoare, abia ieşită din Liceul Pedagogic.  E tare frumoasă: înaltă, suplă (poartă o rochie lungă şi înflorată), brunetă cu păr lung şi ondulat, ten alb şi degete ca de pianistă. Mie îmi place să mă uit la degetele ei.

Nu mă interesează ora...Îmi minte îmi vâjie o întrebare de care nu pot scăpa: Unde să mă duc?

Educatoarea e foarte comunicativă. Îmi place că atunci când vorbeşte cu noi ne zâmbeşte. Ceilalţi profesori nu fac aşa. Sunt mai glaciari. Mult prea glaciari...

Aşa că mă ridic în picioare şi o întreb: Ştiţi, dacă ar fi acum să mergeţi la treapta a I-a, şi aţi fi băiat, v-aţi duce la un liceu  unde vi se spune Veniţi la noi?

Se uită la mine şi zâmbeşte. Îşi întinde amândouă mâinile în faţă ca să i se vadă degetele şi zice: Fetelor, e valabil şi pentru voi, uitaţi-vă bine! Vedeţi că degetele mele sunt curate, nu au nimic pe ele care să vă sară în ochi. Aşa că, pe viitor dacă veţi vedea un băiat care are degetele şi unghiile murdare să ştiţi că este de la un liceu de Veniţi la noi! şi că nu are nimic în cap! Are doar degetele murdare...Să vă feriţi de el...

Nu mai zic nimic. Mă aşez pe scaun şi realizez că nu voi merge pe drumul ales de colegii mei...

Ora următoare am dirigenţie...

Îi spun profului, care ne predă şi istoria, că eu nu vreau la Veniţi la noi!

Râde şi spune: Păi ţie îţi place istoria!

Lasă! Te vei duce la un liceu de uman...îţi zic eu unde...

Şi aşa, dansul meu cu istoria, început de la grădiniţă, a continuat...

Dar să ştiţi că principiul comunist Veniţi la noi! nu a murit.

A devenit în prezent proiect european. Dar despre asta am să o las pe Anca, o ingineră din Iaşi, să vă povestească. Ea este din sistem şi ştie mult mai bine cum merg lucrurile.

Am să o las astăzi, dar ceva mai târziu...