Azi am fost în Paris. Nu în metropola
care, cândva, era cunoscută ca fiind oraşul luminilor, că doar v-aţi
uitat la imagini şi nu puteţi fi păcăliţi aşa de uşor...
E vorba de cartierul Paris, situat la 2 km în spatele clădirii
Guvernului. I-am ţinut de urât
lui Mihai, un arhitect care vroia să vadă cum arătau casele de
odinioară. Cam ciudat nume are zona, mai ales că în apropiere este o
stradă cu acelaşi nume...Şi iar ne întoarcem în timp...
Prin 1917 au început să se vândă în zona ocupată în prezent de străzi cu nume de oraşe sau de ţări (Argentina, Brazilia, Londra, Mexic, Paris, etc) locuri de casă. Terenul era mlăştinos, iar cei care l-au asanat au făcut o bună afacere. În apropiere se găsea groapa de gunoi Floreasca, unde ştiţi cine îşi făcea veacul, şi tot acolo întorcea şi tramvaiul tras de cai. Cartierul s-a numit atunci Paris, în contextul în care Franţa a fost motorul fără de care germanii ne-ar fi făcut praf în prima conflagraţie mondială.
Ne-am uitat în mod special la casele de pe strada Brazilia, gândindu-ne să punem o nuanţă exotică peste iarna de afară. Casele nu au fost realizate la întâmplare. Se vede cu ochiul liber faptul că împreună formează un tot unitar. Imobilele au parter plus un etaj şi foarte rar mansardă. Gardurile au aceiaşi înălţime, iar arhitecţii interbelici au realizat până şi acelaşi model de porţi.
Strada Brazilia este una făcută, parcă, în mod special să ducă orice fotograf la eşec. Casele sunt obturate de copaci, iar de pe stâlpi atârnă o junglă de cabluri şi fire care a dispărut de mult din alte oraşe europene.
Practic, pe Brazilia nu poate se poate merge cu maşina decât pe o singură bandă. Termenul loc pentru două maşini este prea pretenţios...şi te simţi înghesuit ca într-un orăşel de provincie.
Casele au fost făcute din cărămidă, nefiind afectate de cutremurul din 1977. Este şi o excepţie: la începutul străzii Brazilia sunt şi două case făcute din chirpici, prin anii '60. Acestea rezistă şi în prezent... Alt element interesant este acela că plafonul caselor din Brazilia a fost realizat din stuf...Unii au constatat asta în 1977, când coşurile imobilelor s-au prăbuşit, trecând prin acoperişuri şi prin tavane, oprindu-se în paturi sau pe mesele din bucătărie...
Casele nu au elemente de arhitectură...Sunt câteva care au acoperişuri interesante, mai ales pe vremea asta când zăpada şi gheaţa dau locului un farmec aparte.
Cam asta fu azi, după o oră de mers prin mocirla de pe strada Brazilia...
Dintre toate femeile care au trecut prin politica României, sau prin cearceafurile ei, fie că sunt rămase în colbul istoriei sau că şi-au stricat ochii în becurile de la Luxten, obligându-ne să stăm cu un Dex sau cu un DOOM în braţe ca să le înţelegem discursul academic, una singură se detaşează de toate celelalte prin clasă, educaţie, diplomaţie și bun simţ.
Să ne uităm puţin la fotografie. Vedem o femeie tânără, care are părul prins în coc, privind cu încredere spre viitor. Mai vedem o rochie care seamănă cu una de călugăriţă. Nu prea se potriveşte cu tiparul Doamei, dar poate, cine ştie ?, aşa şi-o fi imaginat-o sculptorul .
Doamna s-a deplasat de la Bucureşti la Oradea, unde i-a fost dezvelită statuia, cu trenul. Să ne gândim că, în prezent, o călătorie cu rapidul din Capitală şi până în oraşul de pe malurile Crişului durează 11 ore. Asta dacă te iartă condiţiile meteo… Ar fi putut să se deplaseze cu un automobil, că, slavă Domnului, avea atâţia prieteni şi admiratori, încât toţi ar fi fost în stare să-i pună propriile maşini la dispoziţie sau să o ducă pe braţe până acolo…Dar nu, Doamna a preferat să elimine orice suspiciuni şi s-a deplasat cu trenul.
Nu spun cu ce a fost îmbrăcată Doamna, ca să nu îi aflaţi identitatea după un semn de respect pe care îl purta cu mândrie şi nu din obligaţie…La coborârea din tren, un general român, un mare general român, care şi-a meritat stelele prin faptul că a spulberat ofensiva ungară, din 1919, în numai 11 zile, iar căluşul românesc a răsunat pe culoarele Parlamentului budapestan, a înclinat capul în semn de respect în faţa ei. Doamna a zâmbit, având o expresie de femeie măgulită, ştiind că generalul nu făcea altceva decât să respecte eticheta.
La evenimentul din Oradea, Doamna a stat într-o tribună tapată de jur-împrejur cu flori. S-au mai pus flori şi altor feţe luminate din istoria României, femei sau bărbaţi, dar florile de care vorbesc sunt cele mai frumoase pe care le-am văzut în fotografii, fiind fost puse din suflet.
Tribuna a fost amenajată între statuie şi clădirea care se vede pe fundal. Clădirea respectivă există şi în prezent. E neschimbată. La parter, pe latura mică, funcţionază o agenţie de bilete CFR şi a existat un magazin cu pantofi de damă. A existat din cauză că la noi, la români, afacerile se nasc din entuziasm şi mor odată cu apusul soarelui.
În spatele statuii există un teatru, care la vremea respectivă îi purta numele Doamnei. Vă daţi seama ce onoare? Nu numai să se dezvelească o statuie care să-i poarte numele, dar ca evenimentul să aibă loc şi în faţa unei clădiri care deja îi purta numele, asta chiar că a fost extraordinar. Tu, om, să fii ridicat alături de cei eterni, în timpul vieţii, fără să le-o ceri sau să le-o impui semenilor tăi. Câtă dragoste…
Teatrul există şi în prezent, dar cu alt nume. După ce pânza a coborât de pe statuia sfinţită de un sobor de preoţi, a urmat defilarea trupelor. Doamna părea obosită. Abia de mai putea zâmbi, iar praful ridicat de bocancii militarilor au învăluit-o cu rapiditate. Chiar şi aşa costumul său negru se distinge clar în fotografii. Balcoanele caselor din apropiere gemeau de lume.
Gata, e timpul să tragem cortina. Doamna sufletului meu nu s-a născut în România. A fost nepoată de regină, regina unui imperiu care a ştiut să-şi impună respectul în lume prin civilizaţia pe care a clădit-o, a emanat-o şi a ştiut să şi-o apere, atunci când a fost nevoie, chir şi dând foc Europei…
A fost măritată cu Regele care a făcut România Mare, a impus votul universal şi i-a făcut fericiţi pe ţărani, dându-le pământ…
Când uşile ni se închideau în nas la Paris, chiar dacă aveai studiile făcute acolo, ea ştia să ni le redeschidă.
Când mulţi dintre americani nu ştiau unde este România pe hartă, ea a fost tratată în timpul vizitei din SUA mai somptuos decât un preşedinte american.
A rămas în memoria fotografilor prin ţinuta impecabilă şi costumele populare pe care le-a purtat cu drag.
Da, este Regina Maria, Doamna sufletului meu…
PS: am uitat de general. Este vorba despre Traian Moşoiu. Românul care a trecut graniţa camuflat în cioban, pentru a se înrola în armata română.
Şi mai este încă ceva: statuia reginei Maria a fost dezvelită la 13 octombrie 1921, fiind dezafectată de comuniști și refăcută recent. Din păcate nu mai este amplasată în același loc din fața teatrului, ci în rondul aflat la cca 50 de m de teatru.
Ar fi fost frumos să am un patinoar numai şi numai al meu. Unul în care să nu mă înghesuie nimeni, iar atunci când vreau să văd cât de tare este gheaţa să nu mai fiu atent ca nu cumva să nu cad pe cine ştie ce suflet nevinovat.
Ultima oară am fost la un patinoar în ianuarie 2009 şi am plecat după ce l-am văzut pe băiatul ăla care s-a certat, mai anul trecut, cu ministresa blondă, cea care tot spune că nu a pozat în reviste din ălea care fac reclamă la lenjerie. Omul avea o glugă mare şi neagră pe cap (coasa îi mai lipsea din mână...), care îl făcea să semene cu un călugăr medieval. Imaginea asta mi-a tăiat pofta de joacă.
Nu-i bai că nu am mai fost demult la un patinoar. Are ea, viaţa, grijă la detalii...
Dimineaţă, în timp ce îmi porneam maşina, maşina mea făcută de americani, mă gândeam că poate fierul va face nazuri, şi în acelaşi timp căutam o soluţie de înlocuire a ei...Dar, ea încă mă iubeşte şi a pornit la prima cheie...
Pe străzi se circulă ca într-o zi normală de iarnă. Pe banda unu este multă zăpadă, iar pe banda doi gheaţa este la ea acasă. Da, şi mai este ceva, un ceva nelipsit din acest peisaj. Sunt melcii, ai dracului de mulţi. E vorba de şoferii cu hârburi de maşini care merg cu 20-30 km/h, având geamurile aburite de parcă ar sta într-o saună...Şi, uite aşa, încep un dans de ocolire a melcilor şi de găsire a benzii celei mai libere, sperând să ajung la ieşirea spre A1. Toate bune şi frumoase, până la o intersecţie pe Bdul Iuliu Maniu unde şi-a băgat necuratul coada. Eram în banda doi. În faţa mea mergea un Matiz roşu, iar în faţa maşinii colorată cu foc rula un Mercedes argintiu. Şi apare ceva-ul ăla, secunda aia de nebunie, când nu mai ai timp să filtrezi ideiile, şi o alegi pe aia care crezi că e cea mai fiabilă.
Semaforul clipeşte cu un ochi galben. Şoferul Mercedes-ului frânează brusc, (nene, eu în locul tău mă bagam cu ochii închişi...) iar maşina îi îngheaţă pe loc. Matiz-ul frânează şi opreşte, mai greu, e adevărat, dar opreşte. Adevărul este că şoferul Matiz-ului putea să oprescă şi fără să pună frână. Era suficient doar să scoată o mână pe geam...Şi acum intru în acţiune eu, care nu mergeam ca un melc...Ciupesc frâna, iar ABS-ul începe să-mi clănţăne sub talpă. Rotesc, uşor, volanul stânga-dreapta, că poate o păcălesc...Din cei 5 metri care mă separau de Matiz a mai rămas numai unul...Distanţa e teribil de mică, iar viteza cam măruţă...Da, planul A nu ţine. Am nevoie de planul B, iar eu nu am noroc decât dacă-l provoc...Banda unu este liberă...dar e plină cu zăpadă...Trag de volan numai cu mâna stângă, brusc şi larg, de parcă ar trebui să cârmesc un vapor...Intru pe culoar, maşina valsează, şi calc frâna violent. Măcar aici e zăpadă, e altceva, nu mai este gheaţa din banda 2...ABS-ul clănţăne, trec de Matiz ca şi când aş patina (ai senzaţia aia de gol care se tot măreşte în suflet) trec şi de Mercedes şi, într-un final, ea binevoieşte să se oprească. Nu râdeţi! Nu sunt în mijlocul intersecţiei. Semaforul este paralel cu umărul meu drept...Mă uit în oglinda retrovizoare. Matizul roşu a venit în spatele meu (oare de ce?:)). E condus de o femeie, tunsă scurt şi cu părul ondulat. Nu mai am timp să mă uit şi la şoferul Mercedes-ului...că a venit banda verde, dar râd în sinea mea cu ciudă şi constat că, de data asta, la tehnologie, nemţii iau bătut la poponeaţă pe americani şi încă foarte rău.
La întoarcere a fost şi mai urât. Numărul melcilor a crescut...iar gheaţa a rămas aceiaşi. Numai în Dealul Cotrocenilor, acolo unde cineva doreşte altor 22 de milioane de români să trăiască bine, pojghiţa de gheaţă a fost topită de soarele matinal. Ce să-i faci? Au şi astrele preferaţii lor...mai ales dacă ei iubesc violetul (mai nou am observat că nu se mai dezlipeşte de cravata aia a lui, ştiţi voi care...).
Cât despre fotografia postată, este făcută în Bucureşti, mai zilele trecute, puţin înainte de apusul soarelui. Mi-a plăcut la patinator faptul că se mişca foarte repede, numai în cerc, şi punea nişte frâne aşa de scurte încât sărea gheaţa din patinele lui.
E plină de draci.
Merge sacadat.
Nu controlează convorbirea şi se încruntă.
Nu mai vede pe nimeni şi nimic.
Îmi place nuanţa de ruj
Nu-mi place rabla din spatele ei.
Are un telefon interesant, ca model...Obama ar fi gelos...
Şi-a umplut capul cu şerpi...
A avut timp să se fardeze...
Mă enervează fularul...e lipsit de viaţă...dar îmi place pentru că se asortează cu rujul...
Are mască...nu a plătit nimic pentru ea...
Nu are unghii...sau are, dar nu sunt imense...
Cerceii îi sunt rotunzi. Nu ştiu materialul, că nu am apucat să-l muşc ca pe timpuri...
Mănâncă ciocolată dar poate face reclamă la orice stomatolog...
Nu prea a dormit noaptea trecută...dar noroc că o sărută soarele pe faţă...
O privire indiscretă năvăleşte pe şerpii ei...
După ce a trecut de mine a început să plângă...
Dar, e şi un dar, nu din ăla de se sesizează DNA-ul...: nu înţeleg de ce de câte ori o femeie vorbeşte la mobil stă cu capul în jos... Care-i baiul?
Şi, acum, cea mai tare fază, la care nu vă aşteptaţi şi o şi pufniţi în râs: ea e bulgăroaica lui Mircescu!
Da, şi abia cum îmi dau seama cât de ignorant am fost: dacă mă luam după ea nu-l mai ratam pe el. Vă puteţi imagina, dacă ea arată aşa de bine, cât de bine arată el?
Stă în faţa mea şi se uită fix la mine. Are o privire interogatoare şi uşor nedumerită. Eu stau şi ma uit la el ca la o Floarea soarelui de Van Gogh, căutând detalii. Numai că el stă în picioare, iar eu stau pe scaun...Iar el e masiv...iar eu mă văd aşa de mic...Seamănă cu Piedone. Nu, nu cu cel care amenajează locuri de joacă pentru pici, sau parcări şi care, dacă te uiţi pe permisul lui ai crede că Schumacher, cel cu 7 titluri mondiale câştigate în Formula 1, este un dricar amărât, în comparaţie cu el...Nu. Eu mă gindesc la Piedone al meu, cel pe care îl ştiu de când eram copil, poliţistul italian care îi caftea pe mafioţi cu mâinile goale şi care zâmbea mai frumos decât Monalisa lui da Vinci, când toţi îl credeau terminat...
Să faci şi tu fotografii cu mâncare, tresar eu şi sar de la filme şi tablouri la Piedone din faţa mea, care îşi continuă tirul: sau din alea nu-ţi place să faci?.
Zâmbesc şi nu-i spun nimic. Are şi el obsesiile lui cu mâncarea. E teolog de profesie (face Dzeu ce face şi îmi mai trimite un mesager...) şi ţine regim. E trecut de suta de kilograme, dar fiind înalt aproape că nu se observă. Uneori se duce la sală şi trage de fiare, şi plânge apoi trei zile că nu mai poate merge...din cauza febrei. Doamne, i-ai făcut pe unii să se plângă de faptul că le e greu să meargă şi până la maşina personală care îi duce şi îi aduce de la servici...Totuşi, uneori Dzeu îi mai perpeleşte sufletul şi maşina îi mai dă rateuri. Atunci uriaşul o porneşte pe jos şi tare aş vrea să ştiu cum se roagă el în momentele alea...
Dar, e timpul să pornesc şi eu, pe jos, pe strada care mi-a rămas în memorie. E cald, teribil de cald, dar nu mă plâng. Vreau altceva. Mă uit în jur şi văd pe strada care duce către Biserica Sf. Lazăr un restaurant. E mijlocul zilei, ora la care oamenii lucrează sau dorm...Intru şi mă aşez la o masă aflată lângă o fereastră. Da, o fereastră mare ca să pot vedea lumea prin ea. Fata care îmi aduce meniul se bucură. Sunt al treilea client, după doi larnacieni care îşi sorb cafelele. Îi cer ceva pe bază de carne. Nu de porc, doar e cald, ci o combinaţie de oaie şi vacă, la grătar.
Mă uit pe pereţi, unde stau atârnate o furcă din lemn, cu doi colţi, aşa cum au maramureşenii, şi un cimpoi. În sfârşit. Nu mai pot să mă laud că cimpoiul e ceva exclusiv românesc...Blonda se întoarce şi îmi pune pe masă două farfurioare ovale, enervant de albe. Într-una sunt murături, iar în cealaltă tzatziki, cu mult pătrunjel presărat pe deasupra. Mă uit la farfurii, mă uit la fată. Ma uit iar la farfurii şi mă uit iar la fată. Nu are nicio reacţie. E clar, nu a geşit masa. Zâmbeşte, eu o imit, iar ea pleacă. Timpul trece. Se scurg aşa cam 15 minute. Mă uit prin geamul care separă bucătăria de restaurant şi văd cum bucătarul, un nene îmbrăcat într-un halat de un alb de invidiat, s-a umplut de fum. Deschide în grabă geamul, care dă spre stradă, iar plămânii lui respiră fericiţi.
Mă uit la murăturile din farfurie. Ardei muraţi sunt şi la noi. Dar chestia ailaltă e mai diferită. Seamănă cu prazul...e bună la gust. Şi ciugulesc până se termină toate bucăţele de praz murat. De tzaziki nu mă ating...Am şi eu capriciile mele...Vine şi friptura. Teribil de mare. O birui cu greu...Plătesc 6 EUR şi vreau să plec. Zâmbetul blond mă întreabă dacă mi-a plăcut mâncarea. Aşa întreabă ei aici, speriaţi că e posibil să aibă un client nemulţumit. Îi spun că farmecul locului şi talentul culinar al bucătarului mă vor mai duce prin raiul lor.
Acum mă uit la imaginea murăturilor din farfurie şi sper că preoţelul le va vedea şi el, dacă Dzeu îi va mâna paşii pe aici. Nu trebuie să scrie cu diacritice ca să găsească pagina, că oricum îi e greu să le găsească pe tastatură...Dar, va găsi soluţia ideală pentru a slăbi fără a ţine cură şi fără a mai trage de fiare. Numai să-i placă murăturile...
Una peste alta, e băiat bun. Vinerea ţine post negru. În fiecare vineri...
PS: farfurioarele ovale, cu tot cu conţinut, au fost din partea casei...
Da, pe Paul. Pe Paul Radu
Mircescu. Nu a spus băiatul, ieri, că vrea să se căsătorească? Şi că după ce va
trece pe la fotograf, le va citi proaspetelor doamne Mircescu dintr-o carte la
Biblioteca Centrală Universitară? Dzeu i-a ascultat dorinţa, iar de aseară
poligamia e permisă de lege în România. Cine ştie pentru cât timp… Aşa că, el
fiind un băiat informat şi ordonat, nu va întirzia nicio zi ca să-şi
împlinească visul. Iar azi e joi, ziua ideală pentru o căsătorie.
După calculele mele, pe
la 11 am ar trebui să fie gata la Oficiul Stării Civile, iar peste 30 de minute
să gate cu fotograful. Chiar: nu aţi văzut cum nişte băieţi mai bronzaţi şi-au
deschis miniateliere, cum erau butiqurile odată, chiar peste drum de locurile
unde unii cred că şi-au găsit fericirea, iar pe urmă aleargă cu o armată de
avocaţi ca să scape de ea, la propriu? :) Cam
pe la 2 pm fericiţii miri ar ajunge la ZOO, iar la bibliotecă cam peste o oră.
Şoferii ar opri maşinile pe C.A. Rosetti, blocând circulaţia, ca să-i admire suita. În special pe
bulgăroaică, care de data asta dă din cap în semn de da…
Dar, să revenim la subiect. Mă
înfiinţez la eliberare premise (a început anul, iar cel vechi mi-a expirat…).
Predau abonamentul vechi şi, zâmbind, solicit eliberarea unuia nou. Funcţionara
de la ghişeu se uită la mine şi îmi cere buletinul. Eu mă încrunt şi îi spun să
mă caute în baza de date după vechiul permis, cel gălbui şi cu coduri de bare
pe el…Îmi zice că nu mai exist în baza de date. Ce chestie!…iar unii vor sa
facă numai baze de date electronice…Îmi pun identitatea pe marmura rece de la
ghişeu. Completez un formular (de pe ăsta nu a lipsit timbrul ca în reclama aia
la vinul românesc…), plătesc cât pentru două pachete de ţigări şi gata!, exist
în baza de date (cine ştie pentru cât timp…:))
Primesc cardul de acces şi
înainte să intru în holul mare, îmi arunc ochii pe panoul informativ. Îmi aduc
aminte că, odată, atunci când eram student, la panoul respectiv erau date
exemple negative (studenţi care au decupat din periodice, care au rupt din
cărţile vechi, sau care au încercat să plece cu ele cu tot acasă…). De data
asta sunt mai sobri. În colţul din stânga al panoului e un anunţ, pe o coală
A4, din care rezultă că există o sală specială a profesorilor, în care au acces
numai profesorii universitari, cercetătorii şi doctoranzii. Pentru prima
categorie sunt prea tânăr. Pentru a doua cred că nu-s probleme, iar pe cea de-a
treia am depăşit-o demult…Întreb, de curios, pe unde este sala asta, pentru
privilegiaţi. Mi se spune că eu am legitimaţie portocalie (Hopa!, după
afaceriştii care au început să-şi schimbe siglele prin oraş după cum bate vântul,
cel mic – nu cel mare cu vizitele nocturne - şi pe aici a devenit iubită nuanţa
asta de culoare…) şi că acolo intră numai cei cu legitimaţie albă. Păi cum
adică? Mie de ce nu mi-aţi dat legitimaţie albă? Ce, eu îs mai fraier? – întreb
eu şoptit, ca să nu creadă cineva că ne certăm – . Păi vă dam şi Dvs, dar din
adeverinţa Dvs de la servici scrie documentare şi nu cercetare…Reveniţi cu o
altă adeverinţă şi vă schimbăm culoarea legitimaţiei…Da, tocmai ai mei m-au
făcut. Cât de mult contează un simplu cuvânt…Să mă cer încă o adeverinţă? Ar fi
a treia pe săptămâna asta, după prima în care am sesizat o greşeală şi asta cu
documentarea în loc de cercetare... I-or mai ţine nervii…că acum nu se mai dă spor de stress…
Dar, să revenim la subiect…
Ajung în sală. În sala unde se
pot citi cărţi vechi, dar şi ziare care au lejer peste o sută de ani.
O caut pe fata pe care o ştiu din
facultate, cea care îmi aducea cărţile în 15 minute, după Regulament. şi care,
de câte ori mi le punea pe masă, nu uita să zâmbească. Aş spune ce nuanţă de
păr avea, şi cum îi sunt ochii, dar…de ce să punem lupa pe un om, tocmai pe
criza asta?
O întreb dacă a venit Mircescu.
Cum arată?, devine ea curioasă…Îi spun că este vorba despre un domn îmbrăcat
într-un costum bleumarin, ca ochii lui Liz Taylor, care ţine în mâna stângă o
fotografie sepia. Îmi spune că încă nu ajuns. Eu o rog să îl îndrume, când va
veni, într-una din sălile speciale de la etajul 4, să aibă o sală numai a lui,
unde să nu deranjeze pe nimeni când va citi cu voce tare. Dar ştii că acolo se
plăteşte o taxă suplimentară ?, completează ea… Cred că pentru evenimentul de
azi îşi permite, îi spun eu. Care eveniment?, întreabă ea…Eu îi completez: Va fi
însoţit de multe mirese, toate ale lui, numai ale lui... Se uită la mine cu
ochii mari şi o pufneşte râsul. Ne cunoaştem din facultate şi tu faci glume pe
pielea mea?, zice ea… Îi arăt pe internetul de pe telefonul mobil, care mi-a
căzut pe jos de mult mai multe ori decât MIG-urile de după 89, povestea cu
miresele lui Mircescu. Interesant, zice ea. Am să mă uit mai pe-ndelete acasă…
Eu mă gândesc că ea va fi
vizitatorul cu nr. 1.772.918, iar Mircescu îl va depăşi pe Mircea Badea ca
audienţă, pentru luna ianuarie 2010, cât a avut omul aflat În gura presei
pentru tot anul 2009…
Mă duc la locul meu. Da, e al
meu. E locul pe care nu stă nimeni, din cauză că este într-un colţ. Mie îmi
place acolo. Am un perete în spate, iar de acolo nu se iţeşte nimeni în cărţile
tale. În lateral am o fereastră, mare, cum îmi place mie: din planşeu până în
plafon. Când mă uit prin ea văd iarna, iarna pe care o vede oricine când se
uită afară. Dar mai este un detaliu: văd cupola clădirii care s-a inaugurat în
anul 1888 după principiul Daţi un leu pentru Ateneu. Ce frumos se vede cu
atâta zăpadă pe ea…
Mircescu încă nu a ajuns, din
cauză că nu s-a blocat circulaţia pe C.A. Rosetti Imi iau două reviste de
citit. Cu una m-am păcălit, e din aprilie 2009. Oricum, nu e nimic interesant
în ea, exceptând un articol privind modul în care se gestionează o bază de
date. Voi trece mâine să-l fotocopiez…sau poate că nu...
Mă uit prin sală…Nu mai sunt
studenţii de odinioară, cu coli A4, pixuri şi creioane colorate. Au dispărut şi
laptop-urile din vremea mea, cele cât o valiză de mari. Au apărut în schimb
alte laptop-uri, unele mici, cât o poşetuţă, pe placul studentelor din câte
observ. Îmi duc revista la loc, iau o alta, şi fotografiez cupola Ateneului…
Lângă mine stă o tanti. E
impropriu spus lângă mine. Ea stă două locuri mai încolo, dar s-a întins şi pe
locul liber dintre noi…E din alt aluat. E generaţia hârşită prin arhive,
trecută puţin de 40 de ani. Citeşte ziarul Curentul din perioada interbelică. Îşi
notează ceva într-o agendă şi trage câteva fotografii la alte fotografii din periodic. Da, aici fotografiatul e permis…Totuşi, tanti deranjează. Trage cu
blitz-ul, iar lumina sare peste tot. Deh, are şi ea un aparat din alea de
buzunar…
Eu încep să citesc altă revistă.
Mă uit la un articol privind Monumentul de la Adamclisi (făcut în 109, din
piatră, ca să dureze) şi la modul în care bucureştenii au sărbătorit Anul Nou,
din perioada Regelui Carol I şi până hăt la Carol al II-lea. Da, timpul a
trecut. E 4.15 pm. Mircescu n-a ajuns. Şi ştiu şi de ce. După ce a plecat de la
ZOO, doamnelor li s-a făcut sete şi au ţinut musai să bea ceva la terasele care
sunt acolo, pe partea dreaptă a drumului. Iar naşul lui Mircescu, pregătit, a
scos din portbagajul maşinii o ladă cu sticloanţe de Chianti, aduse tocmai de
la Veneţia, cum a băut finul odată. Patronul restaurantului le-a pus
la dispoziţie, gratuit, pahare din cristal. Nu a inteţionat să o facă, dar nu a
vrut să-şi pună nevasta în cap, foarte încântată de gropiţele din obrajii lui
Mircescu…
Da, prietene, azi te-am ratat şi
nu ne-am întîlnit (ca în decembrie 2009…), din cauză de Chianti. Nu mă supăr.
Îşi urez Casă de piatră! Îşi doresc, de asemenea, să-ţi păstrezi visele şi să
le mai trimiţi în lumină şi pentru ceilalţi, care ştiu să citească pe blog
(minunea dată de Dzeu) şi să nu uiţi să faci fotografii. Şi, da, ştiu că te-ai
legat la cap şi că ţi-e greu, dar să nu uiţi să zâmbeşti. Îţi stă bine…
PS: Multe dintre detaliile
acestei poveşti sunt ale dracului de reale, cum altele sunt fictive (nu este
permisă încă bigamia în România). Da, azi am fost la BCU, mi-am făcut permis şi
am vorbit despre omul PRM cu o fată care lucrează acolo, şi pe care o cunosc
din facultate. Am citit câteva reviste şi am făcut ce-mi place mie: fotografii!
Acum sunt puternic ancorat în realitate... Stau cu geaca mea de schi pe mine şi
mă uit cum omul care reprezintă România în lume se roagă pentru sufletele
eroilor români, morţi în 1941 şi înhumaţi în Cimitirul de onoare de la Ţiganca
(Republica Moldova). Curios! Nici când s-a inaugurat cimitirul, la 1 iunie 2006
în prezenţa fostului rege Mihai, nu au fost aşa de mulţi oameni…
Ei şi?, ce dacă prezidenţiabilul
nostru a confundat Cahul-ul cu Kabul-ul? :) Bush nu s-a făcut că citeşte o
carte ţinând-o pe dos? Sau nu s-a uitat printr-un binolcu la care nu erau
capacele scoase :)
Să nu credeţi că iau apărarea
cuiva…Mie îmi place mai mult de Mircea Dinescu…ca poet…când vine vorba de Kabul…sau Cahul…sau ce o
mai fi fost pe acolo, când erau tătarii…:)
Dacă aţi putut să citiţi până
aici…nu uitaţi să semnaţi când ieşiţi. Pe mine aşa m-au pus să fac înainte să plec de la BCU :)
Mai zilele trecute se făcea reclamă la faptul că o oră de parcare în Bucureşti va costa 1,5 lei, adică undeva aproape la 40 de eurocenţi...
Şi ciprioţii au parcările lor...De regulă, majoritatea străzilor sunt cu sens unic. În acest caz, maşinile se parchează exclusiv numai pe partea dreaptă a străzii. Lângă fiecare loc de parcare, la marginea trotuarului, sunt nişte stâlpi metalici, cu afişaj în partea superioară (în România anilor ′80 am mai văzut aşa...) în care se introduc fise de un EUR. Sunt şi parcări fără plată, însă acolo maşinile se pot lăsa numai după ce activitatea în pieţele volante s-a încheiat.
Pe ici, pe colo, au mai apărut şi şmecheraşi de bulevard. Moştenitori ai unor case mai bătrâne decât actuala regină a Angliei, s-au pus pe demolat, dorind să-şi tragă minihoteluri în apropierea plajei. Dar, criza i-a biruit şi pe ei. Nu au mai avut bani decât să-şi niveleze terenul. Cum în buricul oraşului nu poţi amenaja o grădină de zarzavat, băieţii s-au replofilat, improvizând parcări. Tariful este identic cu cel de la locurile marcate, dar scade progresiv odată cu trecerea timpului. Aşa este cazul parcării din imagine...
Abia ce am apucat să duc aparatul la ochi, iar din partea stângă a sărit un larnacian, îmbrăcat în negru, minion, cu părul ca un tuci prin care s-au ascuns câteva pete albe. Se îndreaptă înspre mine şi îşi mişcă arătătorul mâinii drepte ca un ştergător de parbriz, bolborosind ceva...
Zâmbesc...În minte mi se derulează o scenă din filmul Gară pentru doi. Un el şi o ea, îndrăgostiţi undeva în fostul URSS.Tare aş mai vrea să revăd filmul ăsta....Una dintre replicile filmului era expeditivă: Я не понимаю (Eu nu înţeleg...). O replică ce te face să nu mai ai chef de nimic. Aşa că i-o arunc larnacianului...Individul se opreşte şi se uită fix la mine, nedumerit. Dă din mână a lehamite, îmi întoarce spatele şi pleacă. Ce nu a văzut era mâna mea stângă, care se odihnea în buzunar, unde se rătăcise-ră 50 de eurocenţi. Pe care i-aş fi dat cu zâmbetul pe buze, contra unui loc de parcare, scuzaţi, pentru singura imagine pe care am făcut-o...
Liceenii au luat vacanţă, iar gândurile le zboară spre aerul tare de munte sau spre algele împrăştiate pe cine ştie ce plajă…
E o după-amiază spălată de soarele ce goneşte spre asfinţit, iar un liceean intră într-o gară bucureşteană, încercând să-şi ia un bilet. La unicul ghişeu deschis, 20 de persoane stau la rând. Şirul se mişcă greu. Oamenii devin iritaţi, iar vorbele ţepoase încep să circule prin aer…
Băiatul se uită spre capătul rândului, auzind cum o adolescentă, înaltă, slăbuţă şi cu părul lung, întreabă cine este ultima persoană. Faţa fetei se bosumflă…Este a 50-a…, iar trenul pleacă în 20 de minute. Tânărul îi face, instinctiv, un semn cu mâna. Ea îi zâmbeşte şi se îndreaptă spre el, bucurându-se când îl aude că i-a ţinut rând. Nimeni nu comentează, doar cei doi se cunosc… Se cunosc de faţadă…Destinul i-a adus atunci faţă în faţă pentru prima oară.
Timp de 15 minute vorbesc fără oprire. Nu contează despre ce…Ajung la ghişeu şi îşi cumpără bilete în acelaşi tren, pentru acelaşi oraş…
Pe peron ea îi spune lui că poate merge în compartimentul prietenelor ei, doar aveau bilete la clasa a II-a, fără loc…El se gândeşte că nu poate fi agăţat de o fată şi îi răspunde că merge în compartimentul prietenilor lui. Prietenii lui imaginari… Ea zâmbeşte şi pleacă. După 20 de paşi îşi întoarce capul. El era în acelaşi loc, iar ea observă cum privirea lui, indiscretă, se cufundă în ochii ei de culoarea mării. El ar fi vrut să alerge după ea, dar picioarele nu îi răspund la comenzi. Ea îşi muşcă, scurt, buza de jos şi pleacă mai departe…
După câteva ore, timp în care şi el şi ea s-au uitat cu privirile pierdute prin geamurile compartimentelor, iar în cap nu au auzit decât zgomotul sacadat al roţilor de tren, garnitura a ajuns la destinaţie. Ea coboară cu prietenele. El, singur. Fiecare merge în drumul lui. După o noapte de nesomn, el pleacă să o caute prin orăşelul de provincie. Pentru prima şi penultima oară. Nu s-au mai întâlnit niciodată. Destinul vroia altceva…deşi el a căutat-o şi în liceul unde auzise că ea învaţă. Secretarele nu i-au dat adresa, dar i-au dăruit o carte lăsată de ea cu rugămintea „să-i fie înmânată unui băiat care o va căuta şi care nu îi va şti adresa“.
Adolescentul deschide cartea, una cu coperţi ale căror culori sunt un amalgam de negru, gri şi bleu. Ochii îi cad pe şase versuri, scrise cu caps şi cu cerneală albastră, pe pagina de titlu:
„DAR, ÎN SFÂRŞIT, EU, SCLAV ELIBERAT,
DE CHINURILE VECHI SCĂPAT,
ACUM TE SFĂTUIESC DE BINE
SĂ FACI AIDOMA CA MINE […]
SĂ FOLOSEŞTI DEVIZA MEA:
E O PROSTIE DRAGOSTEA!“
DANA pentru…TINE
(cel care vii după mine)
Ar fi vrut să arunce cartea. Dar mai erau scrise versuri, pe fiecare pagină sau jumătate de pagină liberă…Versurile erau un ghid, cu anumite litere încercuite,…o hartă codată ca în filmul National Treasure. Merge în parcul din apropierea liceului. Umbra teilor parfumaţi îl îmbie la lectură, iar turnul secular îi păzeşte gândurile şi…liniştea. După două ore de citit, înţelege unde stă fata: pe o stradă cu nume de floare, într-un bloc, la primul etaj, de unde se vede turnul secular…turnul din spatele lui...
Să meargă?... Să nu meargă?
Răspunsul l-aţi aflat deja…:) În mintea lui au rămas şi versurile de la ultima pagină a cărţii (336), versuri care ard ca nişte tăciuni, chiar daca timpul le-a prăfuit ca şi frunzele din imaginea ataşată: „AL ASTRELOR FIX DRUM E-AL SOARTEI STRÂMT VEŞMÂNT AM FOST CE EŞTI ACUM, VEI FI CEEA CE SUNT“. PS: orice asemănare cu ...bla-bla ...este pur întâmplatoare. Sau nu? :)
Mâini neştiute au luat bucăţi de cărămidă din Fortul turcesc din Larnaca, aflat lângă plajă, improvizând o barieră efemeră. O barieră deranjată doar de razele soarelui şi mângâierile valurilor...Acolo este locul unde se termină liniştea plajei şi începe nebunia traficului spre aeroport, iar cerul îşi spintecă pieptul în două, la intervale regulate de timp, vopsindu-şi nuanţa cu un brâu alb, lăsat de avioanele ce par că se prăbuşesc peste vilele intrate până în mare. Văzute de sus, căsoaiele par ca nişte pietre preţioase, atent aşezate şi slefuite, înşiruite după un fir nevăzut...
Dimineaţă muream de curiozitate să văd dacă în jurul orei şapte vor fi două ore cumplite din punctul de vedere al temperaturii negative, cum se tot bătea toba aseară... Aşa că, las fierul acasă şi o iau apostoleşte de la statuia lui Kogălniceanu şi până la Universitate.
Probabil s-a greşit ziua privind prognoza. Azi a fost ceva mai bine decât ieri...Dar nu a fost bine din alte puncte de vedere. Pe stradă am văzut numai femei. Femei temerare, care şi-au ascuns feţele în fulare, ca şi luptătorii din trupele speciale. Din când în când au avut grijă să-şi aranjeze accesoriul salvator. Iar când o rază de soare a rupt norii pâcloşi, fericirea li se putea citi pe feţe. Am tras câteva cadre. Degetele mi s-au înroşit pe aparat, dar frumosul merită sacrificii...
Şi acum să ne uităm puţin peste gard, în partea cealaltă...Unde naiba au fost bărbaţii !?!
1. Fie au devenit excesiv de comozi, iar maşinile personale/de firmă le oferă confortul dorit...
2. Fie s-au inversat piramidele sociologice, femeia fiind cea care lucră, iar bărbatul stă acasă...întreţinut (brr, ce urâtă imagine...).
3. S-au ascuns la cafele şi ţigări în barurile/terasele/restaurantele din centru.
4. Au considerat că gerul din România este insignifiant în comparaţie cu cel de la Polul Nord şi au migrat acolo, să vadă pe pielea lor o iarnă adevărată...
5. Azi a fost ziua liberă a bărbaţilor :)
6. Pe toate posturile tv rulau cele mai tari faze din cele mai bune 100 de meciuri de fotbal din toate timpurile...
7. Îi citeau blog-ul lui Mircea Badea...şi încercau să afle identitatea lui Paul Radu Mircescu...
8....
...La mine se dă cu aspiratorul...şi sunt dat afară :(
Săraca inspiraţie...ce hăituită e...
PS: Sper că nu vă supăraţi că am inversat ordinea fotografiilor, dar mie îmi place blonda...
Ca imagine, imi place a doua...
Vorbeşte Mircea Badea...autorităţile sunt înnebunite din cauza gerului...
Cel mai geros an pentru România a fost în 1942 (ultimul record).
Românul e inventiv. În 1942 ne luptam cu sovieticii, dar şi cu gerul. Cu gerul a fost mai uşor. Militarul din imagine numai a militar nu ar arăta, dacă nu ar avea arma pe umăr. Căciula şi şuba îl plasează în altă lume. Clăparii nu ar fi o noutate. Ce nu se mai vede în imagine este şi mai interesant. Militarii îşi băgau pe sub haine paie şi bucăţi din ziare. Era un mod prin care îşi conservau energia...
Autorităţile se plâng din cauza gerului. Mai sunt unii care nu mai fac faţă...
Dincolo de toate, încă nu am văzut pe nimeni în situaţia militarului din imagine...Până la proba contrară, gerul a devenit un bun subiect de presă "ca să-i prostească pe proşti", zice omul aflat În gura presei...
Din tot ce am văzut la Castelul Iulia Haşdeu (Bdul Carol I, nr. 199, Câmpina) un singur detaliu mi s-a părut inedit. Imediat de la intrare se trece printr-un vestibul şi se ajunge în Templu. Este vorba de o cameră de formă circulară. Dacă trageţi nişte linii imaginare între cele patru uşi de acces, rezultă o cruce. Uşile sunt metalice "ca să ţină dracii la distanţă", zice ghidul. Cineva completează că orice metal e bun pentru asta, chiar şi un cuţit pus sub pernă...(somnul raţiunii naşte asasinul perfect:)...
La jumătatea distanţei dintre tavanul colorat în roşu (simbolul iadului, zice ghidul) şi galben, este amplasată o statuie a Mântuitorului, modelată cu braţele larg deschise. În tavan se observă un punct negru. Acolo a fost un vitraliu, astupat de comunişti (câte prostii au mai făcut şi ăştia. Nu e loc din România unde să nu găşesti o amprentă negativă de-a lor). În momentul în care soarele ajungea deasupra castelului, lumina solară trecea prin vitraliu şi se reflecta pe cele două geamuri aflate deasupra sculpturii, rezultând o aură.
Acasă am văzut, pe fotografii, că undeva în dreapta statuii era amplasată o cameră de supraveghere, în genul celor două becuri din imagine. Ce chestie! Nici când te uiţi la unul dintre simbolurile religiei ortodoxe nu o mai poţi face decât supravegheat.
PS: monitorul unde rulau imaginile l-am văzut la ieşire, în vestibul...
Sus: Larnaca, strada Leoforos Grigori Afxentiou colţ cu Lordou Vyronos, un fel de Bulevardul Elisabeta colţ cu Brezoianu...Se înţelege dintr-o privire cum se poate traversa...
Jos: Bucureşti, Şoseaua Kiseleff, la trecerea de pietoni de lângă Muzeul Satului. Au pus întâi sistemul şi pe urmă explicaţia, pe care o poate vedea doar un baschetbalist...Pubela pentru deşeuri e bine situată...iniţiatorii îşi pot plasa sistemul la locul meritat...
Teribil de frig astăzi (cod portocaliu în şapte judeţe, iar 4 persoane au murit de ger în ultimele 24 de ore). Gerul mi-a dat alarma maşinii peste cap. După ce mă urcam la bord începea să urle...Şi ce dacă fierul e făcut de americani? Oricum, oamenii de pe două străzi s-au trezit din cauza mea. O faptă bună. Se vor bucura suplimentar de viaţă... şi, probabil, unii nu vor mai visa cercuri şi parcuri nedefinite (No offense, Nnovalee). Aşa că, împins de ger, am cumpărat o geacă de schi. Una mare, roşie şi plină de buzunare. E bună culoarea asta. E a dracului de bună! Când sunt pe trecerea de pietoni, şoferii bagă piciorul mai promt în pedala de frână...
Am hotărât să probez accesoriul la ger, acolo unde oamenii stau nemişcaţi şi se uită spre nişte gute pline cu broboane din ghiaţă: la copcă! Aşa că identific pescarul (1) şi nelipsitul lui accesoriu pe timp de iarnă: toporişca (2). Urmează clipe de aşteptare, în care pluta stă nemişcată, iar la suprafaţa apei se formează o peliculă subţire de gheaţă (3). Apar şi fâţele (4). Una se perpeleşte prin zăpadă ca şi cum ar căuta drumul spre apă...
Geaca rezistă la frig. Majoritatea pescarilor de pe lacul îngheţat sunt roşii în obraji. Mult prea roşii. Când eram copil alungau gerul rusesc cu vodcă. Acum, lichidul s-a scumpit, iar băieţii s-au repliat: e bună şi berea! (5).
Oare la ruşi, dacă s-a scumpit vodca, ce înlocuitor or fi găsit? :)
Sunt câteva lucruri care se repetă pe străzile din Larnaca, cu insistenţă, în afară de portocali, palmieri sau florile de diverse mărimi. Chiar dacă din casă se iese direct în stradă, sau vila are un gărduleţ din beton, lampadarele sunt fixate la loc vizibil. Fie de o parte şi de alta a porţii, fie pe peretele imobilului. Cele de pe pereţi sunt mai masive, în timp ce lampadarele vilelor sunt mai suple. Două aspecte le sunt comune elementelor de decor: culoarea neagră, predominantă, şi faptul că majoritatea nu au becuri...
Pe gardurile din Pipera bucureşteană nu este posibil aşa ceva, din cauză că sunt înalte cât o zi de post...
Azi dimineaţă, la 7, ningea liniştit peste Capitală. O sută de bucureşteni s-au îmbarcat în două autocare, animaţi de dorinţa de a lupta cu lumina şi mai ales cu întunericul.
Timp de două ore, prin geamul autocarului s-au derulat imagini din alt film. România profundă încă este în campanie electorală...ardei... şi ex-ambasadorul au uitat să se dea jos de pe stâlpi, blocuri sau garduri...
În salina din Slănic, temerarii şi-au chinuit blitz-urile (puţini au avut) şi şi-au cocoşat trepiedele. Între timp, o grupă de copii dă ture de salină, iar un sportiv român aruncă, la un nivel intermediar, cu discul în peretele din sare. Câştiga timp...nu mai trebuia să meargă 50-60 de metri şă-şi recupereze obiectul muncii, ci doar 10...
După două ore de bâjbâit la 200 de metri sub nivelul 0, dar la + 12 grade celsius, faţă de - 4 cât erau afară, excursioniştii s-au oprit la Castelul de la Floreşti. De fapt, ruinele micului Trianon, realizat de Grigore Cantacuzino, ajuns în prezent un rai al hoţilor şi un exemplu extrem de negativ în ceea ce priveşte conservarea unui monument în România. Dar, vorba aia, nu-s parale!
Finalul zilei s-a consumat la Castelul Iulia Haşdeu din Câmpina, inaugurat în 1891 de Bogdan Petriceicu Haşdeu în memoria fiicei sale, Iulia, moartă de tuberculoză. Interiorul nu îţi rupe inima, deşi clădirea este monument istoric, însă istoria simbolurilor din clădire merită toată atenţia. Aşa că, dacă nu aţi avut prilejul să vizitaţi castelul, vi-l recomad.
E şapte seara. Am ajuns acasă. Ştirile prezintă altceva (se circulă anormal) decât am văzut (nu-s probleme) pe DN 1. Totuşi, trebuie să-şi facă şi ei rating cumva...
Din Strada Ermou, aflată la mică distanţă de biserica Sf. Lazăr, se intră în piaţa volantă din Larnaca. Dimensiunile acesteia sunt aproximativ egale cu cele ale Pieţei Amzei din Bucureşti. Comercianţii îşi expun marfa în lăzi din plastic, preţurile fiind scrise pe cartoane albe. Nimeni nu-şi strigă marfa şi nimeni nu trage de tine să cumperi ceva. Indiferent că este vorba de struguri, banane, cartofi sau nuci, produsele sunt foarte proaspete şi egale ca dimensiuni. Preţurile sunt cu 20-30 de eurocenţi mai mari decât cele din market-urile bucureştene.
După-amiază, comercianţii şi lăzile lor din plastic dispar în neştiut. Spaţiul pieţei volante devine o parcare obişnuită. La unul dintre capetele pieţei este deschis un magazin care vinde şi produse tradiţionale din carne mai mult decât piperate. Numele acestora şi preţurile sunt scrise în română. O întreb pe vânzătoate dacă înţelege română. Femeia se uită absentă. Din spatele meu se precizează că femeia nu ştie limba lui Eminescu, dar că uneori o mai rupe pe bulgară. Este un bărbat de înălţime medie, slăbuţ, îmbrăcat în negru. A venit să-şi cumpere doar o căpăţână de usturoi. Zice că în Larnaca sunt 2.000 de români, care lucrează mai ales în construcţii şi agricultură. De câteva luni se găseşte de lucru mai greu.
Românii călători închiriază o vilă cu 200 EUR şi locuiesc în ea câte 3-4. Cel mai prost salariu, pentru un necalificat, începe de la 600 EUR/săptămână. Ca să le fie mai uşor în ceea ce priveşte oportunităţile de angajare, românii editează şi un ziar în limba maternă şi frecventează un restaurant cu specific românesc ,aflat pe plajă, aproape de aeroport, dar departe de centrul oraşului...
Mă despart de posesorul căpăţânii de usturoi, care răsuflă uşurat când află că sunt doar în trecere prin oraş şi că nu am de gând să-i fac concurenţă...
În momentul în care nu ne mai place prezentul ne întoarcem privirile către trecut, unde semnele de întrebare şi-au găsit de mult soluţiile.
Ne place să ne lăudăm că pescarii noştri i-au înodat şireturile lui Darius I, la Marea Neagră, în 514 a.Chr (acum 2.524 de ani...câtă viaţă), că Traian ne-a pus o ştampilă în urmă cu aproape 2.000 de ani (alţii regretă, deja, ştampilele puse pe el...) şi că avem o vechime de organizare statală de aproape un mileniu...câtă viaţă...
Astăzi m-am plimbat...prin trecut. S-a întâmplat. Am văzut ce a făcut un român, ajuns cu vaporul în SUA, în 1913. Nu am fost curios să-i aflu numele. Fizionomia lui mi-a fost total străină...Dar omul ăsta a făcut ceva care a rămas după el. A fotografiat. Nu orice, ci doar ceea ce a ştiut că timpul îi va da valoare. Prin imaginile aduse de el m-am plimbat prin New York, m-am învârtit în jurul obeliscului din Washington, i-am privit pe indieni (sau piele roşii, dacă vă place aşa) de aproape. Am fugit de bizoni şi m-am ferit din faţa locomotivei cu aburi. L-am salutat în fugă pe Woodrow Wilson, al 28-lea preşedinte al SUA, imortalizat în mijlocul familiei, şi m-am rătăcit printre clădirile construite cu stil. M-am oprit la o singură imagine, deşi puteam să le reproduc pe toate... Este făcută dintr-un zgârie nori, în Pittsburg, ca să se vadă oraşul. După aproape 100 de ani se ţine bine...imaginea.
Şi acum să revenim pe malul Dunării. 1913. România, sau nu, Bucureşti, e mai bine aşa, dacă generalizez e prea urât. Ostaşii noştri alergau după glorie pe câmpiile Bulgariei, fără să tragă un glonţ, din dorinţa Regelui Carol I de a ne afirma ca putere balcanică. O dorinţă care s-a pus în aplicare prin opincile cu care au fost încălţaţi militarii şi merindele ţinute în traistele cu care au venit de la coarnele plugului...ce viaţă.
Cam din aceiaşi periodă datează o fotografie aeriană a Bucureştiului (imaginea alb-negru). Vedem cum oraşul de atunci pare un sătuc în comparaţie cu Pittsburg-ul...
În colţul din stânga se vede o frântură din actuala stradă Cuţitul de Argint (strada şarpe îi spun eu, la cât e de ondulată...). Lacul este în prezent unde a fost şi în 1906. Este lacul din Parcul Carol, numai că deasupra lui au aruncat comuniştii un pod. În stânga lacului se văd nişte lampadare, câteva alei. Acolo a fost un restaurant, demolat de un primar zelos în timpul domniei regelui Carol al II-lea. Clădirea ţuguiată există, dar nu acolo. Acum, acolo se "împuşcă" raţe. Lebede nu sunt, că dacă au fost unii în stare să le măsoare cu maxilarele în Occident, o pot face şi aici...
În stânga lacului, în partea de sus, este un restaurant. Necuratul a făcut în prezent ca, în acelaşi loc, cei cu gâtul uscat să-şi ostoiască setea tot într-un restaurant. E adevărat, mai din tablă...
Mergem pe axul central şi ne oprim în primul rond. Clădirile nu mai există...dar de o parte şi de cealaltă a aleii sunt doi giganţi, bijuteriile lui Paciurea. Pe iubita lor nudă o puteţi găsi aruncată de ignoranţă în Herăstrău, ascunsă de tuia şi apărată de maidanezi (emblemele Capitalei, alături de gropile din asfalt...).
Mai vedem, în dreapta cadrului, o linie mai accentuată. E fosta Uzină de Gaz. Au făcut-o francezii. Dacă o făcea un român, la data fotografiei ar fi fost în locul ei o groapă de gunoi...
Tot în stânga cadrului, imediat unde începe parcul, este acoperişul Gării Filaret (mutată în prezent la ieşirea din Bucureşti şi numită Progresul...), locul de unde domnitorul Carol I a inaugurat prima linie ferată din România (19 octombrie 1869) ajungând la Giurgiu, cu trenul, tot aşa de repede cum se ajunge în prezent cu maşina!! (de ce oare?).
Mai a rămas un ultim detaliu: în colţul din dreapta, sus, puteţi distinge cupola Mitropoliei. După altceva nu mai are rost să vă mai uitaţi. Urbanizarea Capitalei de regimul adus pe tancurile de la răsărit a ras cam tot...
Mai luna trecută, o tânără de perspectivă în fotografie a avut ideea să imortalizeze Bucureştii de pe Intercontinental. Dincolo de cubismul impus de Regele Carol al II-lea pe Magheru şi de Universitatea moştenită din timpul regelui Carol I nu e nimic relevant...
Revin la imaginea făcută de un român în Pittsburg, care impune respect prin sobrietatea clădirilor, şi nu pot decât să mă întreb: oare la noi s-a construit degeaba ?