Degeaba ?

 

În momentul în care nu ne mai place prezentul ne întoarcem privirile către trecut, unde semnele de întrebare şi-au găsit de mult soluţiile.

Ne place să ne lăudăm că pescarii noştri i-au înodat şireturile lui Darius I, la Marea Neagră, în 514 a.Chr (acum 2.524 de ani...câtă viaţă), că Traian ne-a pus o ştampilă în urmă cu aproape 2.000 de ani (alţii regretă, deja, ştampilele puse pe el...) şi că avem o vechime de organizare statală de aproape un mileniu...câtă viaţă...

Astăzi m-am plimbat...prin trecut. S-a întâmplat.  Am văzut ce a făcut un român, ajuns cu vaporul în SUA, în 1913. Nu am fost curios să-i aflu numele. Fizionomia lui mi-a fost total străină...Dar omul ăsta a făcut ceva care a rămas după el. A fotografiat. Nu orice, ci doar ceea ce a ştiut că timpul îi va da valoare. Prin imaginile aduse de el m-am plimbat prin New York, m-am învârtit în jurul obeliscului din  Washington, i-am privit pe indieni (sau piele roşii, dacă vă place aşa) de aproape. Am fugit de bizoni şi m-am ferit din faţa locomotivei cu aburi. L-am salutat în fugă pe Woodrow Wilson, al 28-lea preşedinte al SUA, imortalizat în mijlocul familiei, şi m-am rătăcit printre clădirile construite cu stil. M-am oprit la o singură imagine, deşi puteam să le reproduc pe toate... Este făcută dintr-un zgârie nori, în  Pittsburg, ca să se vadă oraşul. După aproape 100 de ani se ţine bine...imaginea.

Şi acum să revenim pe malul Dunării. 1913. România, sau nu, Bucureşti, e mai bine aşa, dacă generalizez e prea urât. Ostaşii noştri alergau după glorie pe câmpiile Bulgariei, fără să tragă un glonţ, din dorinţa Regelui Carol I de a ne afirma ca putere balcanică. O dorinţă care s-a pus în aplicare prin opincile cu care au fost încălţaţi militarii şi merindele ţinute în traistele cu care au venit de la coarnele plugului...ce viaţă.

Cam din aceiaşi periodă datează o fotografie aeriană a Bucureştiului (imaginea alb-negru). Vedem cum oraşul de atunci pare un sătuc în comparaţie cu Pittsburg-ul...

În colţul din stânga se vede o frântură din actuala stradă Cuţitul de Argint (strada şarpe îi spun eu, la cât e de ondulată...). Lacul este în prezent unde a fost şi în 1906. Este lacul din Parcul Carol, numai că deasupra lui au aruncat comuniştii un pod. În stânga lacului se văd nişte lampadare, câteva alei. Acolo a fost un restaurant, demolat de un primar zelos în timpul domniei regelui Carol al II-lea. Clădirea ţuguiată există, dar nu acolo. Acum, acolo se "împuşcă" raţe. Lebede nu sunt, că dacă au fost unii în stare să le măsoare cu maxilarele în Occident, o pot face şi aici...

În stânga lacului, în partea de sus, este un restaurant. Necuratul a făcut  în prezent ca, în acelaşi loc, cei cu gâtul uscat să-şi ostoiască setea tot într-un restaurant. E adevărat, mai din tablă...

Mergem pe axul central şi ne oprim în primul rond. Clădirile nu mai există...dar de o parte şi de cealaltă a aleii sunt doi giganţi, bijuteriile lui Paciurea. Pe iubita lor nudă o puteţi găsi aruncată de ignoranţă în Herăstrău, ascunsă de tuia şi apărată de maidanezi (emblemele Capitalei, alături de gropile din asfalt...).

Mai vedem, în dreapta cadrului, o linie mai accentuată. E fosta Uzină de Gaz. Au făcut-o francezii. Dacă o făcea un român, la data fotografiei ar fi fost în locul ei o groapă de gunoi...

Tot în stânga cadrului, imediat unde începe parcul, este acoperişul Gării Filaret (mutată în prezent la ieşirea din Bucureşti şi numită Progresul...), locul de unde domnitorul Carol I a inaugurat prima linie ferată din România (19 octombrie 1869) ajungând la Giurgiu, cu trenul, tot aşa de repede cum se ajunge în prezent cu maşina!! (de ce oare?).

Mai a rămas un ultim detaliu: în colţul din dreapta, sus, puteţi distinge cupola Mitropoliei. După altceva nu mai are rost să vă mai uitaţi. Urbanizarea Capitalei de regimul adus pe tancurile de la răsărit a ras cam tot...

Mai luna trecută, o tânără de perspectivă în fotografie a avut ideea să imortalizeze Bucureştii de pe Intercontinental. Dincolo de cubismul impus de Regele Carol al II-lea pe Magheru şi de Universitatea moştenită din timpul regelui Carol I nu e nimic relevant...

Revin la imaginea făcută de un român în Pittsburg, care impune respect prin sobrietatea clădirilor, şi nu pot decât să mă întreb: oare la noi s-a construit degeaba ?