Restaurantul fără nume

Stă în faţa mea şi se uită fix la mine. Are o privire interogatoare şi uşor nedumerită. Eu stau şi ma uit  la el ca la o Floarea  soarelui de Van Gogh, căutând detalii. Numai că el stă în picioare, iar eu stau pe scaun...Iar el e masiv...iar eu mă văd aşa de mic...Seamănă cu Piedone. Nu, nu cu cel care amenajează locuri de joacă pentru pici, sau parcări şi care, dacă te uiţi pe permisul lui ai crede că Schumacher, cel cu 7 titluri mondiale câştigate în Formula 1, este un dricar amărât, în comparaţie cu el...Nu. Eu mă gindesc la Piedone al meu, cel pe care îl ştiu de când eram copil, poliţistul italian care îi caftea pe mafioţi cu mâinile goale şi care zâmbea mai frumos decât Monalisa lui da Vinci, când toţi îl credeau terminat...

Să faci şi tu fotografii cu mâncare, tresar eu şi sar de la filme şi tablouri la Piedone din faţa mea, care îşi continuă tirul: sau din alea nu-ţi place să faci?.

Zâmbesc şi nu-i spun nimic. Are şi el obsesiile lui cu mâncarea. E teolog de profesie (face Dzeu ce face şi îmi mai trimite un mesager...) şi ţine regim. E trecut de suta de kilograme, dar fiind înalt aproape că nu se observă. Uneori se duce la sală şi trage de fiare, şi plânge apoi trei zile că nu mai poate merge...din cauza febrei. Doamne, i-ai făcut pe unii să se plângă de faptul că le e greu să meargă şi până la maşina personală care îi duce şi îi aduce de la servici...Totuşi, uneori Dzeu îi mai perpeleşte sufletul şi maşina îi mai dă rateuri. Atunci uriaşul o porneşte pe jos şi tare aş vrea să ştiu cum se roagă el în momentele alea...

Dar, e timpul să pornesc şi eu, pe jos, pe strada care mi-a rămas în memorie. E cald, teribil de cald, dar nu mă plâng. Vreau altceva. Mă uit în jur şi văd pe strada care duce către Biserica Sf. Lazăr un restaurant. E mijlocul zilei, ora la care oamenii lucrează sau dorm...Intru şi mă aşez la o masă aflată lângă o fereastră. Da, o fereastră mare ca să pot vedea lumea prin ea. Fata care îmi aduce meniul se bucură. Sunt al treilea client, după doi larnacieni care îşi sorb cafelele. Îi cer ceva pe bază de carne. Nu de porc, doar e cald, ci o combinaţie de oaie şi vacă, la grătar.

Mă uit pe pereţi, unde stau atârnate o furcă din lemn, cu doi colţi, aşa cum au maramureşenii, şi un cimpoi.  În sfârşit. Nu mai pot să mă laud că cimpoiul e ceva exclusiv românesc...Blonda se întoarce şi îmi pune pe masă două farfurioare ovale, enervant de albe. Într-una sunt murături, iar în cealaltă tzatziki, cu mult pătrunjel presărat pe deasupra. Mă uit la farfurii, mă uit la fată. Ma uit iar la farfurii şi mă uit iar la fată. Nu are nicio reacţie. E clar, nu a geşit masa. Zâmbeşte, eu o imit, iar ea pleacă. Timpul trece. Se scurg aşa cam 15 minute. Mă uit prin geamul care separă bucătăria de restaurant şi văd cum bucătarul, un nene îmbrăcat într-un halat de un alb de invidiat, s-a umplut de fum. Deschide în grabă geamul, care dă spre stradă, iar plămânii lui respiră fericiţi.

Mă uit la murăturile din farfurie. Ardei muraţi sunt şi la noi. Dar chestia ailaltă e mai diferită. Seamănă cu prazul...e bună la gust. Şi ciugulesc până se termină toate bucăţele de praz murat. De tzaziki nu mă ating...Am şi eu capriciile mele...Vine şi friptura. Teribil de mare. O birui cu greu...Plătesc 6 EUR şi vreau să plec. Zâmbetul blond mă întreabă dacă mi-a plăcut mâncarea. Aşa întreabă ei aici, speriaţi că e posibil să aibă un client nemulţumit. Îi spun că farmecul locului şi talentul culinar al bucătarului mă vor mai duce prin raiul lor. 

Acum mă uit la imaginea murăturilor din farfurie şi sper că preoţelul le va vedea şi el, dacă Dzeu îi va mâna paşii pe aici. Nu trebuie să scrie cu diacritice ca să găsească pagina, că oricum îi e greu să le găsească pe tastatură...Dar, va găsi soluţia ideală pentru a slăbi fără a ţine cură şi fără a mai trage de fiare. Numai să-i placă murăturile...

Una peste alta, e băiat bun. Vinerea ţine post negru. În fiecare vineri...

PS: farfurioarele ovale, cu tot cu conţinut, au fost din partea casei...

C. JEROME - Un P'tit Air D'accordeon