Salvatorul / Savior

Se spune că, atunci când îţi este lumea mai dragă, dracul te poate lua chiar şi din uşa bisericii...

Nu am verificat teoria cu pricina la uşa unei biserici, însă am avut neşansa să o trăiesc într-un parc. Un parc din Bucureşti...Un loc drăguţ, unde părinţii care au timp de pierdut îşi scot odraslele să se joace...prin zăpadă. Cei doi din imagine aleargă unul după celălat. Cel mic oboseşte mai repede şi se pune în genunchi, la intervale scurte de timp. Ăl mare observă şi se opreşte să îl aştepte. Nu sunt fraţi, dar sunt solidari...

Şi acum să revenim la pocinog. În faţa mea, pe alee, aleagă un maidanez, un amalgam de alb şi galben. Are un cercel galben în ureche, dar nu are o faţă prietenoasă. În mod cert nu vrea de mâncare. Începe se latre. Din neştiut mai apar alţi 3-4 patrupezi. Unul e mare, negru şi e cel mai agresiv. Au făcut un cerc înjurul meu. Patru mă latră, iar cel negru mă mârâie. E clar, ăştia nu vor să fie fotografiaţi! În jurul meu văd numai zăpadă, nu tu pietre, crengi rupte din copaci sau pet-uri aruncate de leneşi. Gluma se îngroaşă şi îmi scot geanta, în care îmi ţin aparatul, de după gât. Mă mişc pe loc, în cerc, cu geanta balansând-o în mâna dreapta. Dansez...cu câinii...şi îmi aduc aminte de orele de kata din adolescenţă. Cine se apropie mai mult îşi ia un bocanc în gât. Suficient de tare ca să îl dea peste cap. Primul client e colorat în galben... Pe cel negru îl pocnesc cu geanta în cap. Dacă aparatul mi-a căzut în noiembrie 2009 pe beton şi nu are nimic, înseamnă că rezistă şi la o ţeastă de câine...Teribilă situaţie. Din dreapta mea se aude cum cineva asmute câinii. Schimb registrul: iau o bucată de zăpadă înghetaţă şi o ţin deasupa capului ca pe un buzdugan. Maidanezii dau înapoi...Îi sperie nişte zăpadă... Arunc proiectilul în direcţia unuia şi fug toţi, haotic. Acum am timp să mă uit şi în direcţia dirijorului. Sunt trei gardieni publici. Câinii sunt ai lor. În schimbul unor alimente frugale le dau de şase când le vin controale noaptea. Pe ei i-a amuzat scena...Pe mine m-a enervat. Aşa că le spun că s-au uitat ca proştii. Îi doare în cot. "Noi nu suntem hingheri!", replică unul dintre ei. Plec. În spatele meu încep apostrofările. Părinţii care şi-au scos copii la plimbare îi admonestează...E bună măcar şi solidaritatea verbală...Peste toate, nu credeam că am să fiu salvat/protejat tocmai de un aparat de fotografiat...

Dar dacă nu îl aveam la mine? :)