Migală...

Catedrale-nălțam din trupuri de om,

Zideam și visam plângând nemurirea.
                                         (Ana Kos, Pomenire)

Lucruri uriașe..

Înclin axa Pământului

Şi reinventez lumea.

                           (Ana Kos, LiubliAna)

Trafic...

Unde se duc toate cuvintele, când nu le aude nimeni ?

                                                                 (Ana Kos, Amăgiri de toamnă)

Dulciurile din viața noatră...

Suntem o lume de oameni răniți

Şi ne purtăm traumele sub piele,

Farduri, zâmbete şi podoabe.

Din când în când, le lăsăm să sângereze

Prin rănile pe care le provocăm altora,

Cu tăişul vorbei, al judecății, înstrăinării, încremenirii,

Al uitării sau mângâierii refuzate.

Durerea lor n-o ostoieşte pe a noastră,

Dar ne face s-o uităm o vreme,

Cât să nu mai simțim

Strânsoarea pielii

Care stă să plesnească.

Ne adunăm apoi sufletul,

Ascundem arma

Şi plecăm de la locul faptei.

                                          (Ana Kos, Cerc vicios)

Când omul mușcă din măr...

Sufletul meu e ca un măr

Din care toată lumea vrea să muște.

Prea puțini vor să îngrijească și pomul.

                                                     (Ana Kos, Suflet de consum)

Alergător de cursă lungă...

Nimic nu-i fără sens, chiar dacă

Ne scapă rostul uneori.

                                  (Ana Kos, Luptă inegală)

Oamenii de lângă noi...

Am asurzit de atâta nerostire

Şi mă dor

Toate gândurile.

                         (Ana Kos, Tristețe mută)

Nuanțe...

Trecură  anii prin noi, ca o lamă,

Ca răni deschise-amintirile dor.

                                           (Ana Kos, Sfârșituri)

Stația realității...

Urmează stația realității

Cu peronul pe partea

Iluziilor pierdute.

                     (Ana Kos, Acrobație)

Bye bye!

(...) Creierul nu poate suporta

Lipsa inimii.

Indiferența are sunet de moarte.

                                          (Ana Kos, Indiferență mortală)