joi, 30 septembrie 2010

Lasă-mi toamnă...




 
Margareta Paslaru-Lasa-mi toamna pomii verzi


Am uitat să mă trezesc!
Un x s-a gândit să insulte jumătate de mapamond tocmai la mine, pe blog (ăsta a uitat să doarmă...).
Zâmbesc şi mă încrunt la aeroport unde completez formulare de reclamaţii,
că aşa e procedura.
Nu am văzut (!) că mi-am parcat maşina într-un loc cu oprirea interzisă...
O brunetă cu un jeep a uitat că a terminat şcoala de şoferi...
Am spart un geam de la o bibliotecă...
Mi s-a desumflat roata de la bicicletă!
Am numărat fire de iarbă ştiind că nu am să le pot prinde pe toate...
În metrou am suflat în părul unei fete, încercând să imit vântul, iar ochii nu îmi sunt vineţi...
Cineva îmi trimite o invitaţie la un eveniment pe numele de familie şi se semnează cu  numele mic...
Până acum am mâncat numai un măr....verde..., dar încă nu văd stele verzi...
Imi vine să sparg tastatura la PC, dar ştiu că mă va durea mâna folosind cardul...
Cineva îmi spune că Steaua conduce cu 3-0. Îi răspund că jucătorii au băut prea mult cu o zi înainte de meci.
Şi, da!
Am văzut ultimul apus din luna septembrie,
iar după asta mi-am amintit de un cântec cu toamna şi pomii verzi...
Aşa că merg pe stradă şi fluier:
Lasă-mi toamnă pomii verzi....

Nu-i bai!!




 Benny Neyman & Tony Wille

Între cei doi sunt, lejer, vreo 20 de ani...
Dar, nu-i bai!
atâta timp cât dragostea nu ţine cont de numărul anilor...

Tradiţia...


 

Grăbiţi de ziua care se scurtează,
de iarba care îşi pierde culoarea şi prospeţimea,
de ursoaicele ce merg cu puii înaintea lor
şi de ploile care sunt tot mai dese...
ciobanii au coborât din creierii munţilor...

miercuri, 29 septembrie 2010

Aşteptând...




 
 Un jour on se recontrera

Cele mai mari emoţii în sufletul unui actor
sunt înainte de intrarea în scenă,
când artistul aşteptă să vină momentul
în care
va monopoliza toate privirile...
Suflet şi emoţii
sau
Într-o zi ne vom întâlni 
Este deja scris în cer...

Odată, cândva...



 
 Wet day in september

Ca să ajung la căpiţe am sărit peste câteva şanţuri, în care apa de ploaie făcea legea,
şi peste tradiţionalul gard din bârne...
Odată, cândva, mă uitam la oamenii care făceau căpiţele, cu furcile lor din lemn cu celebrii trei colţi...
Anul ăsta am ajuns prea târziu...

marți, 28 septembrie 2010

Întâiul Te iubesc!



 

Ciorile au devenit teribil de enervante...
Au pus stăpânire pe cer...
Dar mă salvează apusul,
timpul când viaţa se animă...
Îndrăgostiţii nu mai au de cine să se ascundă;
ca şi cei care vor să alerge;
pescarii stau liniştiţi, visând la un fir întins ce le va aduce captura zilei sau, poate, a vieţii...
Perechi-perechi trec cu ochii pironiţi la minunea ce va dispărea,
la culorile ce le vor rămâne întipărite pe retină, sperând să viseze:
îndrăgostiţii că vor avea curajul să-şi ia inima în dinţi şi să spună întâiul Te iubesc!;
sportivii că vor ajunge să fie primii şi că premiile le vor îndulci bătrâneţile;
perechile la alte zări în care viaţa pare mai parfumată.

PS: e băiat sau fată ? :)



 

Aria vulturilor


M-am rătăcit în Mţii Vlădeasa, în zona Aria Vulturilor.
Cerul s-a făcut negru şi nu prea se mai vedea nimic...
Din când în când se mai auzea:
- Măăăăă! Ai găsit ceva acolooo???
- Nici aici nuuuuuuu-i!!!
- Hai să mereeeeem!
Erau căutătorii de ghebe...
Ce se găsea la tot pasul erau ciupercile otrăvite...
...ascunse printre firele de iarbă...


...după ferigi...


...sau rămase fără nicio acoperire...


...sau în...grădina Oanei!

Cristina



 
 Panflute Asi fue

- Cristina...Stai! (se opreşte şi se uită nedumerită la mine...)
- Să nu mergi la dreapta!
- De ce?
- E un stâlp acolo! Să nu mergi nici la stânga, că e un gard!
- Aici e bine să mă opresc?
- Stai acolo! Dar zâmbeşte...Nu e bine! Te-ai încruntat!
Cam aşa s-a întâmplat totul, timp de 20 de secunde...şi un singur clik...

luni, 27 septembrie 2010

Ce îmi place....



Să mă plimb când apune soarele...


...să mi se rătăcescă ochii pe cer...după nori nebuni...


...şi să aud cum păsările plâng după ziua ce fuge,
după soare şi lumina lui...

PS:  imagini de acum o oră...

  We're Gonna Stay Together

Poetul "cel mai brazilian"



 

După-amiaza, la 5,
un răgaz pentru România Literară
şi Manuel Bandeira, cel mai brazilian dintre poeţi...


 


Ce nu aş putea..




 
Golden Acordeon

Când mai aveam timp şi ceva mărunţiş prin buzunare
cumpăram un sandwich, de la tonomatele de la metrou...
Dacă ar fi un ceva ce nu aş putea să mai fac,
cu siguranţă ar fi vorba de a nu mai apăsa tastele pentru un sandwich...
Ultima oară am găsit ceva rătăcit  în interior...

duminică, 26 septembrie 2010

Mustăria

Ieri, cu mai puţin de 400 de m înainte de intrarea în localitatea Spătaru (jud. Buzău),
pe partea stângă a drumul E 85 pe sensul de mers spre municipiul Buzău,
s-a deschis mustăria...La platani.
Şi ca la orice local care se respectă...
oaspeţii au fost întâmpinaţi cu fructe...
şi muzică,


 


 

...cu platouri diverse...


...şi pastramă de oaie la grătar...


La final nu a lipsit mustul, ţinut la rece ca să nu fiarbă...



Călătoria



Toutes les chansons d'amour
Adaptată la vreme,
bucurându-se de lumină,
ruptă de realitatea înconjurătoare
şi călătorind, cu mintea, departe...


 



sâmbătă, 25 septembrie 2010

Ziua mirilor...


Zilele trecute am încasat-o că am fotografiat numai mirese, la care să se uite băieţii, şi că i-am ignorat pe miri...
În fine, ce să zic, eu rămân la părerea că băieţii care se căsătoresc
(mi-a stat pe limbă cuvântul mărită, dar habar nu am de ce!)
se tund de parcă ar trebui să lucreze la Delta Force!
Astăzi am văzut aşa de multe cupluri căsătorite în Parcul Titan (media a fost de unul la 30 de m) încât m-am gândit că a fost poate ultima zi din an în care au fost permise căsătoriile civile...
Dar să le dăm drumul mirilor...neretuşaţi...că îs bărbaţi, iar dacă s-au căsătorit înseamnă că îs frumoşi, că altfel nu se uitau fetele la ei...
Ordinea în care îi pun este cea în care i-am fotografiat...

1. James Bond



2. Ameţitul
sau: Stai dragă aici! Noi nu suntem de acord cu căsătoria asta!
(incredibil ce se poate auzi în ziua nunţii, nu-i aşa?).


3. Sicilianul



4. Nedumeritul


5. Sobrul
Râzi mă şi tu, că ne strici toate fotografiile!
Hai te rugăm frumos, râzi!
Credeţi că a râs? Nicidecum!
Şi vă spun şi la ce se gândea: Am uitat pastilele de râs acasă!


6. Călitul
Care mai vrei mă?
Hai!, că acum aveţi voie să vă apropiaţi de mine!






A 3



Doi moderatori au luat în bâză, joi, Autostrada Transilvania, 
spunând că cei 40 de km se parcurg în ...7 minute...
Adevărul este că autostrada a ajuns în prezent la 51 de kilometri,
dar nu asta este important.
Cine vrea să intre pe autostradă, la Gilău, trebuie să fie foarte atent,
ca să observe o plăcuţă, de mici dimensiuni, care face trimitere la A3;
la intrarea din celălalt sens există un indicator care pomeneşte de Bucureşti,
mergându-se  în cerc până se intră efectiv pe sensul de mers...;
pozitiv este că banda de urgenţă este suficient de lată pentru a încăpea un TIR pe ea...
Şi acum fotografia: m-am întrecut cu o Toyota albă de la km 35 şi până la km 10,
fiind oprit de un echipaj de poliţie, dotat cu radar, care mi-a solicitat:
permis, talon, CI, RCA, Rovignetă...
- Cu cât aţi mers ?, mă întreabă băiatul de la radar...
- Cu 140 !?!, îi zic...
- Dar de unde ştiţi ?
- Îmi comunică  GPS-ul în timp real!
Trecem peste înapoiat acte şi alte hârtii...
Şi dacă tot am fost oprit cum să nu fotografiez peisajul?

vineri, 24 septembrie 2010

Eu vreau să zbor!



 

Aseară am intrat în restaurantul unui american...
Dincolo de fotografii şi tablouri cu personaje din viaţa ultimilor 50 de ani,
pe una dintre grinzi era un mesaj de genul: Stai cu ochii pe visele tale dacă vrei ca lumea să se schimbe.
Nu e frumos că puştiul are în subconştient mesajul cu pricina?
Şi nici nu s-a născut american...

Agenta SAS



Înaltă, suplă, roşcată, atentă, calmă, zâmbitoare şi cu nişte bani în mână...
Nu-i bai!...
...doar poliţia colectează bani pentru bugetele locale...
O cheamă Sas prin căsătorie...

joi, 23 septembrie 2010

La Budureasa



După un drum ascuns prin pădure,
când soarele galopa spre apus,
iar câteva tufe de afine au scăpat de mâna curioşilor...

miercuri, 22 septembrie 2010

Berbecul rutier



Berbecul rutier este un specimen d şofer care execută o manevră fară să se asigure...
Dacă are noroc scapă si iţi arată toată dantura, eventual şi unul dintre degete, adică:
Ai dreptate, dar te-am facut!
Ieri, un berbec a ieşit dintr-o benzinărie, virind la stânga...
Problema a fost că trebuia să treacă peste două benzi şi peste...linia dubla continuă...
Ei şi? Mare lucru, s-o fi gândit...
Asa că, încă de pe prima bandă, a croşat un motociclist care circula regulamentar...
Băiatul s-a ales cu contuzii în zona coastelor - a avut noroc că purta cască şi echipament de protecţie.
Telefoanele au început să zbârnie şi în scurt timp au sosit prietenii motociclistului;
au mai venit şi cei de la SMURD, care l-au bagat în sedinţă pe rănit.
Şi până am plecat nu ajunsese şi poliţia, prinsă în trafic...
Era să uit: aşa arată motociclistul:



Aţi intrat în Europa!



Recunosc ca, uneori, GPS-sul meu mai doarme...;
si ca, tot uneori, o tanti se trezeste brusc si aproape ca tipa la mine:
peste 50 de metri virati la dreapta, sau la stinga, sau iesiti din sensul giratoriu la a doua iesire...
Cred ca din cauza ca tanti cea responsabila cu virajele a dormit am tot mers pina am iesit din Europa...
Acum nu stiu daca m-am ratacit prin Asia sau, cine stie, oi fi ajuns tocmai prin Africa...
Dar ma bucur ca am ajuns, din nou, acolo unde imi e locul: in Europa!
Drumul este mult mai bun in comparatie cu o pista de avioane,
marcajele rutiere sunt foarte vizibile,
vacile nu merg pe mijlocul drumului si,
ceea ce este cel mai important,
norii saruta pamintul si cineva ma roaga sa pastrez curatenia.
Bine, acum nu stiu daca mesajul este pentru cetatenii europeni sau pentru cei din afara zonei euro.
Eu cred ca este adresat celor din afara UE...
Dar de ce o fi  numai in limba romana!?!

marți, 21 septembrie 2010

Pauza...


 


O cunoştinţă a fost trimisă să lucreze în Germania de Vest, în 1985, în baza unui schimb de experienţă.
Ar fi trebuit să stea acolo un an de zile. 
După două luni a fost trimis acasă...; 
de lucrat lucra, dar îi plăcea să meargă cam des în pauza de ţigară; 
germanii i-au arătat imaginile filmate de camerele de supraveghere, 
spunându-i că este un exemplu prost pentru ceilalalţi.
Cineva, optimist în 1990, spunea că României îi sunt necesari 20 de ani pentru a încheia tranzitţia spre economia de piaţă. Dar nu a luat în calcul un aspect...Când afară-i cald se caută locurile cu umbră,
iar când plouă se lasă totul de izbelişte. 
Cam asta-i diferenţa între România şi vestul Europei, unde chiar şi atunci când plouă afară aşa cum se întâmplă în imaginea de faţă, oamenii lucrează fără să invoce condiţiile meteo...

Simbolul...



Probabil ca fata si-a luat o geanta asa de mare ca sa-i incapa umbrela in ea, dupa ce va sta ploaia...
Pe urma, nu inteleg de ce haina are gluga cu guler, daca bustul este gol...
Tot asa cum este posibil sa inteleg altceva din ceea ce afiseaza ceasul...
sub 2010...
Cred ca stiu...; afisajul se refera la...

luni, 20 septembrie 2010

Doua perspective...

Oricine intra in Oradea, venind dinspre Cluj, vede Hotelul Continental...



...iar in centru va observa biserica catolica si cladirea Primariei...




PS: imaginile sunt facute spre seara, in aceeasi zi si in acelasi minut, de pe un pod...

Parcarea pentru biciclete



Undeva in Europa...
Un mall aflat in centrul orasului;
ma gindesc la mallurile din Romania;
majoritatea celor din Bucuresti s-au amenajat in spatiile numite Circuri ale foamei.
Rid cind imi aduc aminte de mallul din Cluj unde nu lipseste nici macar o piscina...
Totusi, mallurilor din Romania le lipseste ceva...
Astept sa prind o zi in care un mall romanesc sa aiba o parcare exclusiv pentru biciclete,
lunga de citeva sute de metri...

duminică, 19 septembrie 2010

Asteptind...



 

...ca soarele sa risipeasca ultimele picaturi de ploaie,
ratacite pe frunzele inca verzi...
Asteptind ca timpul sa galopeze mai repede,
pentru a prinde norii din Piatra Craiului...
Asteptind ca drumul sa devina mai drept...
pentru a scapa de coloanele de masini.
Asteptind sa vad nuferii pe care ii am in minte,
si pe care imi doresc sa-i fotografiez...
Asteptind sa fie mai bine decit mai rau...


 



Fericire iluzorie



Am ajuns la un restaurant situat pe o colina...;
nu este nici tipenie de om; sala este imbracata de gala;
dupa aspect ar trebui sa aiba loc o nunta...
Plec in oras...unde constat ca ploua cu mirese.
Prima intilnire o am in parc;
mireasa e frumoasa, dar a uitat sa se fardeze;
ajung in alt parc...aici sunt doua mirese.
Prima este cu alai, iar toata lumea face cu schimbul la fotografiat...
In spate are un gard din buxus, iar toata umbra cade pe ea...
A doua nu a venit decit cu nasii, iar decorul ales este linga o fintina arteziana...
Ajung la biserica din centru...; e deja trecut de 6 pm.
O mireasa tocmai a iesit si sare in Mercedes; mirele are lejer 60 de ani...
ea nu-i da atentie; vorbeste cu nasa; alte 3 mirese stau in masini, asteptind sa le vina rindul la altar.
Intru in Biserica cu Luna. Un cuplu asteapta sa i se dea pirostriile jos. Invitatii nu trec de 30 de persoane;
Mirii nu au fotograf, dar au doi cameramani;
unul filmeaza invitatii iar altul numai ce se intimpla in fata altarului.
Ajung la primarie...unde se aude muzica de cetera.
Mirii si-au adus muzicanti, ca sa nu se plictiseasca afara pina le vine rindul la starea civila...
S-a facut noapte..., iar ziua de simbata intra pe alt curs...



sâmbătă, 18 septembrie 2010

Semne...



De doua zile am noroc numai de ploaie...
Aproape ca am uitat cum mai arata un cer senin...
Si, peste toate, am ramas si fara laptop...
Noroc ca inca mai am telefon...

vineri, 17 septembrie 2010

Minuni dâmboviţene...



E frumos să mergi cu maşina prin Bucureşti, mai ales toamna...
Nu e străduţă dintre blocuri în care covoarele pline de praful verii să nu fie duse la spălătorie...
Operaţiunea se derulează cam aşa: domnul x şi doamna y mătură strada şi o spală la furtun.
Se întind unu, două, trei covoare (cel mai mult am văzut vreo cinci) ,
 peste care se pune apă din belşug.
Se aruncă o mână de detergent, se mai pune un deget de săpun
şi se freacă cu orice lucru care nu te face să te apleci...
Urmează ridicarea covoarelor şi spânzurarea acestora pe gardurile de lângă bloc,
preţ de una sau de câteva zile, în funcţie de soare...

PS: Mai zilele trecute m-am oprit cu maşina în faţa unei spălătorii întinse pe mijlocul străzii...
- Şi eu pe unde mai trec?
- Peste covoare!, că nu am pus detergent în ele...


joi, 16 septembrie 2010

Şefu...



- Bună ziua!
- Salutare!
- Dacă vă aduc un negativ mi-l scanaţi?
- Scaner defect!
- Dar un film alb-negru îmi developaţi?
- Nu procesăm decât imagini digitale!
- Aşi dori o ramă foto...
- La ce dimensiuni?
- Pentru o fotografie de 30 x 40 cm...
- Aveţi  fotografia?
- Da!
- Nu punem rame decât la fotografiile procesate la noi!
- Domnu...Staţi! Nu plecaţi!... Vă facem fotografii de legitimaţie, cu reducere!
   Una o aveţi gratis!

Mirare


Mai zilele trecute m-am uitat la un aparat foto...
Producătorii au ajuns să facă două manuale;
un ghid rapid, tip cărticică de buzunar, pentru cine s-a mai jucat cu degetele pe aparatele foto,
iar altul ceva mai gros, cât un ghid de conversaţie.
Şi tot răsfoind pe acolo am ajuns la partea cu printarea,
unde am făcut ochii suficient de mari în momentul în care am citit:
Filmele nu pot fi printate...
Carevasăzică...băieţii au primit reclamaţii pe tema respectivă
şi ca să nu mai aibă bătăi de cap...au scris negru pe alb
că să priceapă şi capetele pătrate...
Aşa că, la gândul ce idei le mai trece unor prin cap,
nu am putut decât să râd, ca şi fata căreia i-am spus despre descoperire.


miercuri, 15 septembrie 2010

Alte gânduri...



Acolo unde nu se avântă decât vulturii...
ne ajung privirile
şi, uneori, obiectivele aparatelor de fotografiat...
De asemenea, nu pot înţelege de ce iarba toamnei arată aşa de bine în fotografii,
iar în teren nu ştie omul cum să fugă de ea, fiind uscată şi agâţându-se de toate hainele.
Şi mai sunt norii...
Au umplut cerul, indiferent de loc şi indiferent de vreme...

PS: vulturii îs în stânga-sus...

Gânduri




La margine de apă,
acompaniaţi de greieri,
de mersul grăbit al unei raţe
şi de vântul rătăcit prin iarbă,
doi oameni îşi caută, printre gânduri,
trecutul...

 

marți, 14 septembrie 2010

115


Înălţarea Sfintei Cruci,
14 septembrie 1895...
15.000 de de persoane, dintre care 8.975 de bucureşteni înghesuiţi în trenuri de plăcere,
puse la dispoziţie de CFR, au ajuns la Cernavodă de la opt dimineaţa şi până la unu după-amiază,
dorind să fie martorii inaugurării celui mai lung pod din Europa.
Mulţi au fost însoţiţi până la destinaţie de lăutari; doar era păcat să se plictisească...
Regele Carol I, plecat cu trenul regal din Sinaia, a ajuns la capătul dinspre Feteşti al podului la orele unu.
Primit cu pâine şi sare, suveranul a străbătut cei 774 de m ai podului pe jos, fiind acompaniat de salvele artileriei.
La Poarta dinspre Cernavodă, Regele a bătut ultimul nit al podului şi a zidit pergamentul comemorativ.
Ajuns apoi  în Pavilionul Regal s-a uitat la trenul format din 15 locomotive care au făcut testul de rezistenţă al braţului de oţel. Momentul a fost infernal: sirenele locomotivelor şuierau, idem şi cele ale vaselor de pe Dunăre, se trăgeau salve de tun, iar uralele mulţimii se pierdeau pe dealurile din apropiere...
A urmat cheful tradiţional. Regele şi 420 de oficialităţi invitate s-au deplasat în incinta Gării din Cernavodă.
Cei 15.000 de spectatori au mers sub nişte umbrare, primind, fiecare, friptură de berbec sau de viţel (tătarii din Dobrogea au jucat rolul de bucătari),  pâine şi o bardacă cu vin...
Podul, proiectat de Anghel Saligny, a costat 35 de milioane de lei aur...
Cei doi dorobanţi care străjuiesc poarta de la Cernavodă sunt opera sculptorul francez L. Pillet, fiind turnaţi în bronz la Paris.
La vremea respectivă au fost un motiv de ironie al presei franceze, care a subliniat că românii au fost în stare să-şi proiecteze un pod,
dar nu au fost în stare să şi-l decoreze...
14 septembrie 1895...
Azi se împlinesc 115 ani...

Liana norocoasă


Ieri m-am tot dus după soare...
până când pământul părea că-l înghite...
Şi, evident, cu capul în nori fiind...
unul dintre picioare s-a împiedicat,
habar nu am de ce,
iar una dintre mâini s-a agitat prin aer...
în timp ce ochii pluteau, deja, pe apă,
până când o liană salvatoare s-a lipit de degetele mele.
Şi am rămas aşa, cu liana în braţe,
până când soarele a tras obloanele,
fără să-mi vină a crede că am scăpat de o baie...gratuită...

luni, 13 septembrie 2010

Cum mai merge şcoala...



Charles Aznavour - La Boheme


Clasele sunt aliniate în careu, fiind separate prin culoare de jumătate de metru.
Fiecare diriginte stă în faţa clasei de care răspunde.
Fetele se remarcă prin pompoanele prinse de podoaba capilară...,
iar băieţii prin părul tuns foarte scurt, cu breton în faţă...;
de aici s-a născut şi gluma care se plimbă de la unul la altul: Pe tine frizerul te-a tuns cu castronul!
Directorul le urează elevilor Bun-venit! şi sună clopoţelul; diriginţii îi conduc pe elevi în clase,
iar părinţii pleacă cu paşi mărunţi...
Aşa a fost odată...
Acum...
...clasele I-VIII stau ca o turmă în jurul directoarei, care citeşte numele celor înscrişi în clasa I.
Bobocii primesc diplome de Prima zi de şcoală, ca să fie tentaţi să meargă pe aripile cunoaşterii...
Nici vorbă de uniforme: este cea mai pestriţă adunare pe care am văzut-o!
Părinţii sunt de numărat pe degete; bunicii sunt ceva mai numeroşi.
Ne dau şi nouă ecusoanele alea odată?, ca să putem pleca mai repede în parc...,
se revoltă un blondiu din a VIII-a, tuns punk.
O altă elevă s-a ascuns ca să se uite în oglindă. Nu-i stă bine machiajul...
Dragă, te-ai găsit şi tu aici, în public, să te aranjezi?, îi reproşează o colegă...
Bobocii sunt poftiţi să treacă prin podul de flori, format din elevii de a IV-a,
aşa cum ies cei căsătoriţi de la starea civilă, după ce au dat cu subsemnatul...
Ordinea de odinioară a fost înlocuită cu haosul...
Cam asta am constatat azi, cu un gust amar,
după ce am văzut cum mai începe un an şcolar
în şcoala unde, cândva, am stat în careu...
PS: clopoţelul nu a mai sunat...;
dacă aş fi ştiut nu mai mergeam...




Prin "ţara" ministresei blonde...


În vine în minte o întrebare...
Cum vedeţi turismul în România?
Primul răspuns care îmi stă pe buze este ceva de genul:
Ca să fii turist în România trebuie să mergi cu capul plecat,
ca să fii sigur că-ţi rămân picioarele pe pământ...
Şi plecând de la enunţ, cum să mai ai timp să fii atent la floră sau la faună?
Zilele trecute m-am pus în pielea unui turist; 
a unuia care înainte de a ajunge în vama română vede un panou
care face trimitere la Parcul Natural Comana...
Cuvintele de pe indicator nu ar valora nimic dacă în acelaşi loc nu ar fi desenat un cerb...
Cu maşina se ajunge relativ repede, dacă:
1. Se ocolesc bicicliştii ieşiti din ce ştie cârciumă,
care cred că maşinile circulă pe un drum fără prioritate.
2. Sunteţi atenţi la vacile din cirezile ce pasc pe marginea drumului,
ce sar înaintea maşinii ca să vă ureze Bun venit!,
în timp ce băiatul care le păzeşte le fugăreşte cu un ditamai ciomagul...
La intrarea în pădure, nişte băieţi îmbrăcaţi în pădurari,acompaniaţi deo casă de marcat,
vă aleargă degetele prin buzunare pentru următoarele motive:
1. 15 lei accesul cu maşina.
2. 3 lei taxa de acces / persoană.
3. Vreţi să vadă şi prietenii pe unde v-aţi rătăcit? 27 de EUR! Wow!
Cred  că v-aţi grăbit cu exclamaţia, ca şi mine; 27 de EUR / zi / persoană, dacă fotografiaţi în scop necomercial...;
comercialii au nevoie de...104 EUR / zi.
Ar fi indicat să mergeţi la câteva zile după ce plouă,
ca să vedeţi frunzele din pădure dezbrăcate de praful deranjat de maşini...;
şi dacă tot vorbim de drum: cu greu încap două maşini una pe lângă cealaltă...
Nu este bună ideea să mergeţi sâmbăta sau duminica,
când zona devine o copie a pădurii Băneasa: mese şi scaune din plastic, aliniate ca la cazarmă,
cu oameni prăbuşiţi în ele, în timp ce fumul grătarelor înalţă rugi către cer...
Zona bălţii are ceva farmec, dar nu prea se poate merge pe acolo decât făcându-se echilibristică;
tânărul cu banana şi fata cu părul roşu - doi necunoscuţi rătăciţi prin ţara ministresei blonde -
încercând să se adapteze la mediu...
In final, fac şi un pariu pentru vitor: presimt că Branul, locul unde străinii tot caută mitul lui Dracula,
nu va mai fi căutat pentru legenda sa,
în condiţiile în care un nou punt de atracţie se va naşte...
Pe malul bălţii se va amenaja un Memorial Vlad Ţepeş...
Vlad Ţepeş...fiul lui Vlad Dracul...
Dracul...Dracula...
Wow!, vor spune străinii în timp ce vor migra în locul respectiv mai ceva ca la Zidul Plângerii...
Totuşi, să privim şi partea bună a lucrurilor: va avea cine să şteargă praful din Parcul Natural...