miercuri, 1 septembrie 2010

Senzaţia...



Din categoria La margine de lume,
atunci când norii se lipesc de pământ...
Creat de Catalin la 03:03:00
Etichete:

11 comentarii:

  1. ogarafgan1 septembrie 2010 la 05:04

    breeeee, a dat în icter?

    RăspundețiȘtergere
  2. Septembrie1 septembrie 2010 la 08:18

    Aș pleca să "caut" locul unde cerul îmbrățișează pământul...

    RăspundețiȘtergere
  3. fotomaniacu1 septembrie 2010 la 08:21

    Nu ogaro, omu` e cu o viziune, ce, daca o luam asa, impresionistii erau chiori si fauvistii creti pe retina, nu?
    Arta e arta mai, mai bine cu cautari si imagini poetice decit cu banalitati ca peste tot. Mie imi place.

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim1 septembrie 2010 la 08:36

    De acord cu ogara... oricum peisajul e absolut demential...

    RăspundețiȘtergere
  5. ...just me...1 septembrie 2010 la 08:50

    ...frumoasa simfonia asta de galben si verde...pe care o dirijezi magistral de cateva zile:))...
    ...

    RăspundețiȘtergere
  6. Dreamer1 septembrie 2010 la 09:09

    Apele isi urmeaza cursul firesc. Deocamdata.

    RăspundețiȘtergere
  7. ogarafgan1 septembrie 2010 la 14:43

    Don fotografu, doar mă știți, sau fotografiile mele :D Făceam caterincă :D(ce aiurea sună cuvântul :))) de don Fudulu în stilul dumnealui

    RăspundețiȘtergere
  8. Catalin1 septembrie 2010 la 15:08

    Bravoa coane, are atmosfera, nu gluma!!!

    RăspundețiȘtergere
  9. Anima1 septembrie 2010 la 19:18

    Nori sarutand pamantul...stufaris complice cu vantul si solzii de apa...A coborat raiul pe pamant? :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Toteu4 septembrie 2010 la 00:58

    imaginea aceasta,de unire m-a impresionat mereu.noutatea,de pe urma si in timpul acestor impresii,inca nu s-a oprit sa-mi ofere surprizele ei.

    RăspundețiȘtergere
  11. Toteu4 septembrie 2010 la 02:23

    citind comentariul care l-am scris adineauri,incercam sa revad senzatia care am avut-o cu cateva saptamani in urma cand am privit un astfel de peisaj.imi amintesc ca aveam senzatia ca eram acolo,atat de aproape de lipirea dintre ele.de obicei cand privesc cerul si pamantul,vad distanta mare dintre ele si pe mine mica,iar cand reusesc sa ma simt atat de aproape de ele "in unirea" lor,langa amandoua in acelasi timp,ma simt mult mai mare si plina.
    am inceput aceasta practica mai demult,pt. ca simteam ca senzatiile acestea nu sunt totul si ca se mai afla ceva in ceea ce traiesc:am inceput cu copacii,cocotandu-ma cu privirea pe coroanele lor nu prea largi dar inalte si stateam pe o crenguta mica tocmai acolo in varf;iar pe o creasta de nor ma bucuram de lumina mai aproapiata(creasta de munte o faceam cu privirea de cand eram mica)uneori priveam apa de pe un pod inalt si ma urcam pe un val mic al unui rau care curgea lin,sau sus pe cer ma lasam mangaiata de lumina unei stele mici,indepartata.in toate acestea care le-am enumerat mai sus senzatia era un pic diferita de cea a cerului si a pamantului:simteam ca fiinta mea e mica in inaltimile pe care o asezam,iar eu care priveam eram ca de obicei,dar care primea lucruri deosebite din directia privirii;dar cum sa primesc ceva care era mult mai mare decat ma simteam eu de obicei?natural se intampla aceasta:simteam parca cum se forma in jurul corpului meu o linie imprejmuitoare la o anumita distanta,iar noua "masa corporala" care se formase si era delimitata de acesta linie constatam cu surprindere ca eram tot eu.

    daca tot am scris asa mult,voi copia pe blogul meu aceste doua comentarii si cu linkul de trimitere spre subiectul tau.mersi,o noapte buna.

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)