Aşteptându-l pe Mircescu

Da, pe Paul. Pe Paul Radu Mircescu. Nu a spus băiatul, ieri, că vrea să se căsătorească? Şi că după ce va trece pe la fotograf, le va citi proaspetelor doamne Mircescu dintr-o carte la Biblioteca Centrală Universitară? Dzeu i-a ascultat dorinţa, iar de aseară poligamia e permisă de lege în România. Cine ştie pentru cât timp… Aşa că, el fiind un băiat informat şi ordonat, nu va întirzia nicio zi ca să-şi împlinească visul. Iar azi e joi, ziua ideală pentru o căsătorie.

După calculele mele, pe la 11 am ar trebui să fie gata la Oficiul Stării Civile, iar peste 30 de minute să gate cu fotograful. Chiar: nu aţi văzut cum nişte băieţi mai bronzaţi şi-au deschis miniateliere, cum erau butiqurile odată, chiar peste drum de locurile unde unii cred că şi-au găsit fericirea, iar pe urmă aleargă cu o armată de avocaţi ca să scape de ea, la propriu? :) Cam pe la 2 pm fericiţii miri ar ajunge la ZOO, iar la bibliotecă cam peste o oră. Şoferii ar opri maşinile pe C.A. Rosetti, blocând circulaţia, ca să-i admire suita. În special pe bulgăroaică, care de data asta dă din cap în semn de da…

Dar, să revenim la subiect. Mă înfiinţez la eliberare premise (a început anul, iar cel vechi mi-a expirat…). Predau abonamentul vechi şi, zâmbind, solicit eliberarea unuia nou. Funcţionara de la ghişeu se uită la mine şi îmi cere buletinul. Eu mă încrunt şi îi spun să mă caute în baza de date după vechiul permis, cel gălbui şi cu coduri de bare pe el…Îmi zice că nu mai exist în baza de date. Ce chestie!…iar unii vor sa facă numai baze de date electronice…Îmi pun identitatea pe marmura rece de la ghişeu. Completez un formular (de pe ăsta nu a lipsit timbrul ca în reclama aia la vinul românesc…), plătesc cât pentru două pachete de ţigări şi gata!, exist în baza de date (cine ştie pentru cât timp…:))

Primesc cardul de acces şi înainte să intru în holul mare, îmi arunc ochii pe panoul informativ. Îmi aduc aminte că, odată, atunci când eram student, la panoul respectiv erau date exemple negative (studenţi care au decupat din periodice, care au rupt din cărţile vechi, sau care au încercat să plece cu ele cu tot acasă…). De data asta sunt mai sobri. În colţul din stânga al panoului e un anunţ, pe o coală A4, din care rezultă că există o sală specială a profesorilor, în care au acces numai profesorii universitari, cercetătorii şi doctoranzii. Pentru prima categorie sunt prea tânăr. Pentru a doua cred că nu-s probleme, iar pe cea de-a treia am depăşit-o demult…Întreb, de curios, pe unde este sala asta, pentru privilegiaţi. Mi se spune că eu am legitimaţie portocalie (Hopa!, după afaceriştii care au început să-şi schimbe siglele prin oraş după cum bate vântul, cel mic – nu cel mare cu vizitele nocturne - şi pe aici a devenit iubită nuanţa asta de culoare…) şi că acolo intră numai cei cu legitimaţie albă. Păi cum adică? Mie de ce nu mi-aţi dat legitimaţie albă? Ce, eu îs mai fraier? – întreb eu şoptit, ca să nu creadă cineva că ne certăm – . Păi vă dam şi Dvs, dar din adeverinţa Dvs de la servici scrie documentare şi nu cercetare…Reveniţi cu o altă adeverinţă şi vă schimbăm culoarea legitimaţiei…Da, tocmai ai mei m-au făcut. Cât de mult contează un simplu cuvânt…Să mă cer încă o adeverinţă? Ar fi a treia pe săptămâna asta, după prima în care am sesizat o greşeală şi asta cu documentarea în loc de cercetare... I-or mai ţine nervii…că acum nu se mai dă spor de stress…

Dar, să revenim la subiect…

Ajung în sală. În sala unde se pot citi cărţi vechi, dar şi ziare care au lejer peste o sută de ani.

O caut pe fata pe care o ştiu din facultate, cea care îmi aducea cărţile în 15 minute, după Regulament. şi care, de câte ori mi le punea pe masă, nu uita să zâmbească. Aş spune ce nuanţă de păr avea, şi cum îi sunt ochii, dar…de ce să punem lupa pe un om, tocmai pe criza asta?

O întreb dacă a venit Mircescu. Cum arată?, devine ea curioasă…Îi spun că este vorba despre un domn îmbrăcat într-un costum bleumarin, ca ochii lui Liz Taylor, care ţine în mâna stângă o fotografie sepia. Îmi spune că încă nu ajuns. Eu o rog să îl îndrume, când va veni, într-una din sălile speciale de la etajul 4, să aibă o sală numai a lui, unde să nu deranjeze pe nimeni când va citi cu voce tare. Dar ştii că acolo se plăteşte o taxă suplimentară ?, completează ea… Cred că pentru evenimentul de azi îşi permite, îi spun eu. Care eveniment?, întreabă ea…Eu îi completez: Va fi însoţit de multe mirese, toate ale lui, numai ale lui... Se uită la mine cu ochii mari şi o pufneşte râsul. Ne cunoaştem din facultate şi tu faci glume pe pielea mea?, zice ea… Îi arăt pe internetul de pe telefonul mobil, care mi-a căzut pe jos de mult mai multe ori decât MIG-urile de după 89, povestea cu miresele lui Mircescu. Interesant, zice ea. Am să mă uit mai pe-ndelete acasă…

Eu mă gândesc că ea va fi vizitatorul cu nr. 1.772.918, iar Mircescu îl va depăşi pe Mircea Badea ca audienţă, pentru luna ianuarie 2010, cât a avut omul aflat În gura presei pentru tot anul 2009…

Mă duc la locul meu. Da, e al meu. E locul pe care nu stă nimeni, din cauză că este într-un colţ. Mie îmi place acolo. Am un perete în spate, iar de acolo nu se iţeşte nimeni în cărţile tale. În lateral am o fereastră, mare, cum îmi place mie: din planşeu până în plafon. Când mă uit prin ea văd iarna, iarna pe care o vede oricine când se uită afară. Dar mai este un detaliu: văd cupola clădirii care s-a inaugurat în anul 1888 după principiul Daţi un leu pentru Ateneu. Ce frumos se vede cu atâta zăpadă pe ea…

Mircescu încă nu a ajuns, din cauză că nu s-a blocat circulaţia pe C.A. Rosetti Imi iau două reviste de citit. Cu una m-am păcălit, e din aprilie 2009. Oricum, nu e nimic interesant în ea, exceptând un articol privind modul în care se gestionează o bază de date. Voi trece mâine să-l fotocopiez…sau poate că nu...

Mă uit prin sală…Nu mai sunt studenţii de odinioară, cu coli A4, pixuri şi creioane colorate. Au dispărut şi laptop-urile din vremea mea, cele cât o valiză de mari. Au apărut în schimb alte laptop-uri, unele mici, cât o poşetuţă, pe placul studentelor din câte observ. Îmi duc revista la loc, iau o alta, şi fotografiez cupola Ateneului…

Lângă mine stă o tanti. E impropriu spus lângă mine. Ea stă două locuri mai încolo, dar s-a întins şi pe locul liber dintre noi…E din alt aluat. E generaţia hârşită prin arhive, trecută puţin de 40 de ani. Citeşte ziarul Curentul din perioada interbelică. Îşi notează ceva într-o agendă şi trage câteva fotografii la alte fotografii din periodic. Da, aici fotografiatul e permis…Totuşi, tanti deranjează. Trage cu blitz-ul, iar lumina sare peste tot. Deh, are şi ea un aparat din alea de buzunar…

Eu încep să citesc altă revistă. Mă uit la un articol privind Monumentul de la Adamclisi (făcut în 109, din piatră, ca să dureze) şi la modul în care bucureştenii au sărbătorit Anul Nou, din perioada Regelui Carol I şi până hăt la Carol al II-lea. Da, timpul a trecut. E 4.15 pm. Mircescu n-a ajuns. Şi ştiu şi de ce. După ce a plecat de la ZOO, doamnelor li s-a făcut sete şi au ţinut musai să bea ceva la terasele care sunt acolo, pe partea dreaptă a drumului. Iar naşul lui Mircescu, pregătit, a scos din portbagajul maşinii o ladă cu sticloanţe de Chianti, aduse tocmai de la Veneţia, cum a băut finul odată. Patronul restaurantului le-a pus la dispoziţie, gratuit, pahare din cristal. Nu a inteţionat să o facă, dar nu a vrut să-şi pună nevasta în cap, foarte încântată de gropiţele din obrajii lui Mircescu…

Da, prietene, azi te-am ratat şi nu ne-am întîlnit (ca în decembrie 2009…), din cauză de Chianti. Nu mă supăr. Îşi urez Casă de piatră! Îşi doresc, de asemenea, să-ţi păstrezi visele şi să le mai trimiţi în lumină şi pentru ceilalţi, care ştiu să citească pe blog (minunea dată de Dzeu) şi să nu uiţi să faci fotografii. Şi, da, ştiu că te-ai legat la cap şi că ţi-e greu, dar să nu uiţi să zâmbeşti. Îţi stă bine…

________________________________________________________________________

E. K. - ''Paisaje en la niebla'' - ''L'attente''

PS: Multe dintre detaliile acestei poveşti sunt ale dracului de reale, cum altele sunt fictive (nu este permisă încă bigamia în România). Da, azi am fost la BCU, mi-am făcut permis şi am vorbit despre omul PRM cu o fată care lucrează acolo, şi pe care o cunosc din facultate. Am citit câteva reviste şi am făcut ce-mi place mie: fotografii! Acum sunt puternic ancorat în realitate... Stau cu geaca mea de schi pe mine şi mă uit cum omul care reprezintă România în lume se roagă pentru sufletele eroilor români, morţi în 1941 şi înhumaţi în Cimitirul de onoare de la Ţiganca (Republica Moldova). Curios! Nici când s-a inaugurat cimitirul, la 1 iunie 2006 în prezenţa fostului rege Mihai, nu au fost aşa de mulţi oameni…

Ei şi?, ce dacă prezidenţiabilul nostru a confundat Cahul-ul cu Kabul-ul? :) Bush nu s-a făcut că citeşte o carte ţinând-o pe dos? Sau nu s-a uitat printr-un binolcu la care nu erau capacele scoase :)

Să nu credeţi că iau apărarea cuiva…Mie îmi place mai mult de Mircea Dinescu…ca poet…când vine vorba de Kabul…sau Cahul…sau ce o mai fi fost pe acolo, când erau tătarii…:)

Dacă aţi putut să citiţi până aici…nu uitaţi să semnaţi când ieşiţi. Pe mine aşa m-au pus să fac înainte să plec de la BCU :)