Fotografie la Cărtureşti

Eu am mai fost pe la Cărtureşti...
...odată mi-a plăcut...că a prezentat Andreea Esca o carte...
...cu alte ocazii nu, că au fumat unii ca turcii...

Zâmbet după răsărit

M-a bătut la cap o lună de zile că vrea să fotografieze un răsărit de soare...
Aşa că...de ce să nu chinui un om cu noaptea-n cap?
27 martie ac, ora 5.15 am.
Mă îndrept către patul ei, pâş-pâş...
Mă uit în jur...are un laptop pe noptieră şi un telefon mobil peste el...
La o adică, poate să arunce cu telefonul după mine...sper să nu se gândească la laptop...
Totuşi, poate nu aude...şi plec fără ea...
O strig în şoaptă: Oaaanaaaa...
Şi tot în şoaptă îmi răspunde: Daaaaaa!
Hopa! Adio plimbare de dimineaţă de unul singur...
Răsăritul...spun eu şoptit...
În trei minute era cu rucsacul în spate...
În alte 40 de minute ne minunam de cum arată un răsărit de soare la Sulina...cu 2 km înainte de mare...
Şi-a văzut visul cu ochii...
I-o fi plăcut?
Habar nu am, dar aşa a zâmbit când am întrebat-o dacă i-a convenit ceea ce a văzut...
Ce soră am...

La Bundestag

Stau uneori şi mă gândesc, mai ales noaptea, la oameni, locuri, clădiri, monumente, evenimente...
Sunt locuri pe care aş vrea să le mai revăd, gândindu-mă că am tot scăpat câte un detaliu.
Dintre toate clădirile, una are un ceva mai aparte: Bundestag-ul.
Nu contează ca Parlamentul românesc este a doua clădire ca mărime după Pentagon...Bundestag-ul îl depăşeşte la design precum un Mercedes trece de un Logan pe autostradă...
Clădirea are teribil de multe elemente de decor în exterior...
Prin parcul din faţa acesteia se poate plimba oricine - în fapt, nu există niciun gard gigantic care să zgârie privirile.
Pe malul Dâmboviţei totul se taxează: accesul în incintă, fotografierea şi filmarea, şi se stă la rând două zile pe an, când sunt porţile deschise; ...la germani se stă la rând, numai că accesul este gratuit, iar despre taxa de filmat/fotografiat nu se pune problema.
Prin cupola de sticlă, situată în mijlocul clădirii, se admiră atât panorama Berlinului, dar şi sala de şedinţe.
Ca un fapt divers: trupe de actori ambulanţi îi binedispun pe cei care stau la rând, iar pe unul dintre zidurile interioare germanii au păstrat înscrisurile făcute de militarii sovietici, care şi-au manifestat talentul artistic...învăţând să scrie, în 1945.

PS: mă gândesc să şi provoc  două persoane, dragi mie, să vă povestească despre ce clădire sau monument de afară le-a mers la suflet. Este vorba despre Misterios şi despre Gândul acid...
Când vor avea timp şi inspiraţie, vor fi invitaţii mei pentru o zi întreagă...
Misteriosul nu are termen...
Pe Scorpie nu o iert; dacă în 7 zile nu vine cu nicio idee o voi şterge din baza de date - deja fierbe...:)

Credinţă la Caracas

În Venezuela, la Caracas, există o singură Biserică ortodoxă română, realizată în stilul celor din Maramureş.

Vreme de 4,5 luni, dna Mihaela Profiriu Mateescu a pictat pereţii interiori ai bisericii, 16 ore pe zi, exceptând duminica, atunci când făcea schiţe.

Venezuelenii au fost teribil de încântaţi de picturile interioare, în scurt timp organizând şedinţe foto sau emisiuni televizate în incinta bisericii. Una dintre filmări a avut-o în prim-plan pe Miss Venezuela, care avea un prieten cu 30 de cm mai mărunt decât ea. Ca piticul să fie mai înalt în videoclip decât iubita lui, i s-a aşezat sub picioare un covor rulat...

Dna Mateescu a vernisat până în prezent 62 de expoziţii în România şi în străinătate.

Până la 8 aprilie 2010, o expoziţie de pictură pe sticlă, cu lucrări aparţinându-i dumneaei, va fi deschisă publicului în Galeriei Galateca din incinta Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti.

Dacă veţi merge au ba, rămâne să vă hotărâţi analizând două dintre icoanele dsale...

Magnolii

Ieri abia de aveau deschişi câţiva boboci...
Astăzi, unele sunt aproape trecute...

Tabloul de la Balcic

Castelul Reginei Maria de la Balcic este înţesat de bulgari cu icoane şi fotografii,
imaginile fiind în fapt nişte reproduceri după originale,
în condiţiile în care statul român a evacuat tot ce a fost de evacuat din Cadrilater (1940).
Dintre toate tablourile din castel unul are un farmec aparte,
vaza cu flori din prim-plan fiind modelată în relief...

Apus la apă

Cineva mi-a spus, astăzi, că dacă aş fi avut inspiraţia să intru în apă când am fotografiat un răsărit de soare la Sulina, iar fi plăcut mai mult fotografia...
Cum am mai mult timp după-amiaza, mi-am luat costumul de scafandru şi am intrat la apă...
Ce să spun, apa avea undeva pe la 6-7 grade pe plus...
Probabil că următorul răsărit/apus va trebui să-l fotografiez de sub apă....
PS: soră-mea, venită în vizită, nu a ştiut unde am stat şi mi-a spus că am fotografiat dintr-o barcă...:)
M-a bătut uşor cu palma pe cap şi mi-a zis în glumă: Eşti  cu barca pe canal, Cătăline!

După aproape o sută de ani…

Bulgaria…
…ţara vecină cu autostrăzi mai bune decât ale noastre şi realizate într-un ritm halucinant...
…posesoarea zonei numită Cadrilater (teritoriu sfinţit de sufletele şi harul românilor şi aromânilor),
 locul unde Regina Maria şi-a lăsat, temporar, sufletul (la Balcic)…
Bulgaria...
…ţara unde sângele militarilor români a curs în luptele de la Alfatar, Dobrici sau Turtucaia, în Primul război mondial, ori construind drumuri din postura de prizonieri pentru a civiliza un popor abia ieşit de sub papucul sultanului…
Bulgaria…
…ţara împinsă forţat spre pace, în Al doilea război balcanic (1913), de militarii Regelui Carol I (1866-1914),
care au mărşăluit spre Sofia luaţi de la coarnele plugului, mulţi fiind încălţaţi cu opinci şi ţinându-şi gloanţele
în acelaşi loc cu merindea: în traiste…

Despre Regina Maria s-a mai scris şi se va mai scrie, de autori români sau străini.
Tot aşa şi despre prima conflagraţie mondială…
Pentru azi…să ne aruncăm un ochi la românii care au murit în Al doilea război balcanic.
Cifra se învârte undeva în jurul sumei de 2.000 de oameni. Majoritatea militarilor au murit din cauza holerei.
Asta a fost contextul…Era război…De unde să ştie militarii aduşi de pe câmp că nu trebuiau să se spele cu apa din canalele de scurgere?
 Mulţi dintre cei decedaţi au fost înhumaţi la sudul Dunării, în pământ bulgăresc.
O parte dintre cei bolnavi şi suspecţi de holeră, evacuaţi odată cu încheierea conflictului, au murit în lazaretul de la Turnu Măgurele, în Spitalul Militar din Bucureşti, în trenurile care îi duceau spre casă,
sau în spitalele din localităţile unde îşi aveau domiciliul (Constanţa, Buzău, Galaţi, Giurgiu, Piteşti, etc).
Au mai fost şi militari ghinionişti. Nu s-a atins holera de ei, dar inconştienţa i-a dus la moarte.
Unii au murit trăzniţi, călcaţi de tren, înecaţi în timp ce se scăldau în cine ştie ce râu, sau din cauză de ulcer,
 apendicită acută sau intoxicaţie alimentară.
Alţii au vrut să se joace cu un taur, murind „împunşi“ – ce invidioşi or fi fost spaniolii pe coridele românilor din Al doilea război balcanic…
O parte dintre militarii care au fost raportaţi ca morţi de holeră au fost de fapt împuşcaţi de bulgari.
 Este şi cazul soldatului Stanciu Ion din Regimentul 6 Călăraşi, originar din localitatea Praviţa de Jos (jud. Prahova), împuşcat cu 3 gloanţe într-o recunoaştere efectuată cu un grup de ofiţeri, în localitatea Novo Brotjevo (sud de Dobrici). Adevărul a fost consemnat de lt. col Arion, comandantul Regimentului 6 Călăraşi…

Ce a mai rămas după Campania din 1913, după aproape o sută de ani ?
Ceva care să poată fi observat cu uşurinţă…de oricine…
1. Un monument – Avântul Ţării, situat în Piaţa Walter Mărăcineanu din Bucureşti,
la intrarea în Grădina Cişmigiu dinspre Sala Palatului –.
Ce ironie a soţii!...un monument dedicat unui eveniment din 1913 este amplasat într-o piaţă al cărui nume vine de la un militar român mort în Războiul de Independenţă (1877-1878), la asaltul Griviţei…
2. Un tablou, expus în incinta Muzeului de Istorie din municipiul Constanţa,
în care se redă întoarcerea triumfală a armatei române din campania în care militarii români au murit „fără să tragă niciun foc de armă“ (sic!).

Dunărea la Sulina...noaptea

E noapte...28 martie ac.
În Bucureşti era mai bine...
Mă adormeau maidanezii care lătrau, sau mâţele care mieunau după 2 noaptea...
E mult prea multă linişte la Sulina...
Îmi iau trepiedul şi ies afară...doar îs la 50 m de Dunăre...
Nu văd nimic...bâjbii la 5 am prin obiectivul de 41 mm...iar am uitat lanterna...
Vroiam să fotografiez două bărci...dar s-a trezit un pescar să rupă Dunărea în două cu o barcă cu motor...
Nu am avut noroc la două bărci, dar las aici două imagini, pentru toate gusturile...
Dunărea la Sulina...noaptea...

Zâmbet preţios

Prima oară m-am uitat pe fugă...gândindu-mă că stomatologul s-a cam grăbit, punând o plombă cam mare pe un incisiv...
A doua oară m-am uitat mai atent...
Nu era vorba de nicio plombă, ci de o piatră preţioasă minusculă.
Elementul de decor nu a fost pus la voia întâmplării, posesoarea lucrând în stomatologie...

Răsărit de soare...la Sulina

Cam aşa am văzut ultimul răsărit de soare  la Sulina...

Ultima dorinţă

Îmi trec prin minte imaginile dintr-un film, în care o mână de piraţi au fost condamnaţi la moarte.
Când unul dintre ghinionişti a fost întrebat care îi era ultima dorinţă  a spus că ar dori să fumeze o ţigară...

Ziua de azi nu s-a terminat, dar a fost una nebună.
Dimineaţă am văzut răsăritul de soare aproape de malul mării.
Pe la 8.30 am ajuns la Cherhanaua lui Fane.
O lume arhaică ce s-a adaptat, din mers, rigorilor.
Am văzut pescari bătrâni, cu mustăţile îngălbenite de ţigările ce le ard în colţul buzelor, şi tineri pescari ce se mândresc cu faptul că în familiile din care provin tradiţia de pescar se moşteneşte din generaţie în generaţie.
A urmat plimbarea cu o şalupă pe Dunăre (10 am - 2 pm) cu o oprire la un far părăsit. Am fost aruncat într-o barcă cu motor şi dus să fotografiez pelicani şi vidre pe un braţ al Dunării. M-am întors la farul părăsit şi am luat în gheata dreaptă cât mai multă apă posibilă...din întâmplare.
Reîntors în oraş am fugit la cimitirul din localitate - ca să văd mormintele unor britanici morţi în sec al. XIX-lea, şi m-am oprit, apoi, pe malul mării, jucându-mă cu scoicile îngropate în nisip.
Acum aştept apusul soarelui. Am noroc... O navă libaneză de mare tonaj a acostat în port...

Îmi aduc aminte de piraţii cu ţigările lor...
Odată, cândva, voi ajunge în faţa Sf Petru...
Şi poate am să fiu întrebat dacă mai am o ultimă dorinţă...
Nu fumez...
Dar aş mai vrea să trăiesc măcar odată ziua de azi...

PS: pe băiatul din prima imagine îl cheamă Luca, este nikonist,  iar pescăruşul din aer nu i-a lăsat niciun autograf pe bandana de pirat care îi acoperea capul...

Pescăruşul inteligent

Dimineaţă, pe la 5.30, am plecat vreo şase persoane (trei canonişti şi trei nikonişti) să vedem un răsărit de soare la Marea Neagră.
Eroarea a fost că din cauză de prea mult la stânga şi la dreapta şi alte viraje inutile am realizat că sorele a răsărit, iar noi încă nu eram unde trebuie...
Aşa că, fiecare s-a mulţumit cu ce a găsit...
Eu nu a trebuir să caut ceva anume.
Deasupra mea, pe un stâlp din lemn, un pescăruş încerca să se treasească, întinzându-şi, pe rând, câte unul dintre picioare şi căscând de mama focului.
Nici eu nu l-aş fi văzut dacă nu ar fi cântat...

Corina

Fata este arhitect peisagist şi îi place să realizeze mici obiecte de decor.
Are talent, unul dintre medalioanele ei devenind emblemă pentru următoarele două zile.

Miezul nopţii la Sulina

A cam bătut vântul ieri...iar praful a făcut legea pe străzi...
După 10.30 pm, vremea s-a liniştit...timpul fiind acceptabil pentru a privi Dunărea de pe ponton...
E miezul nopţii la Sulina...şi este atât de multă linişte...nici măcar câinii nu latră...

Daniela

Îi place să sculpteze...
Ştie să picteze...
Fotografiază până simte că îi îngheaţă sângele în corp, iar ochii i se umplu de lacrimi...din cauza frigului...

Apus de soare la Sulina

Astăzi, la 6.20 pm, cu 10 minute înainte de a apune soarele am alergat pe puneta unui vapor cu un pechinez pe urmele mele...

Patrupedul avea rolul de paznic...

Mâine este posibil să nu mai am loc pe puntea respectivă, din cauză că am spus şi altor persoane despre pont ...

Culori de Cişmigiu

Barăcile din Grădina Cişmigiu au fost decorate cu o mare de flori...
Ghivecele cu flori sunt aşezate de o parte şi de cealaltă a căsuţelor din lemn.
Ieri, după-amiază, elementele de decor încă mai existau...

Vacă sau bou?

Sunt persoane care cunosc insecta cu numele de Vaca Domnului.
Există şi oameni care îi spun simplu: bou!
Până la urmă este vorba despre o vacă sau despre un bou?

Răsărit de soare

Sunt în hotel.
E 5.30 dimineaţa.
Zâmbesc, în momentul în care îmi amintesc că în urmă cu două zile mă uitam la focurile de artificii.
Mă echipez, îmi iau sculele şi fug afară. Sunt la un km de plajă şi vreau să prind un răsărit de soare în Marea Mediterană.
Ajung pe plajă cu 10 minute înainte ca soarele să se nască din apă. Îmi pregătesc aparatul şi...ceasul începe să sune enervant de puternic. În jurul meu totul este în beznă. Mă uit la ceas  şi realizez că de fapt...am visat. Nu-i bai. Prin geamul camerei de hotel  văd plaja.
Încă mai am timp să fotografiez răsăritul de soare...
Ajung pe plajă cu 8 minute înainte de răsărit.
Mă uit la palmieri, la vapoarele care merg spre neştiut şi la nisipul din care lipsesc algele, mucurile de ţigări şi cojile de seminţe...
Vine şi soarele...
Eu plec...îl las pe el pe aici...
Mă duc să-mi bag mâinile în podoaba capilară a soră-mii, că a venit aseară pe la  mine şi mi-a făcut capul calendar cu răsăritul de soare...
I-am rămas dator...În următoarele 3 zile am să o trezesc ca în armată, numai la 5 dimineaţa, ca să fotografieze răsăritul de soare. Iar bonus va fi faptul că am să o alerg şi seara, la apus, tot după soare...

Fac angajări!

Dragilor!!
Mi-am tras supermarket...
E non-stop...la Gulliver-ul meu...
Deocamdată nu am personal....
nici măcar de pază...
şi stau eu...non stop
Uiiiii - Şaaaaaaa
Mă ajută şi pe mine cineva? - pare că se gândeşte dna din imagine...

Apus de soare

Eu tot încerc să prind un apus de soare, iar alţii nu fac niciun efort...
Ce norocoşi!, ce norocoşi! pot fi unii...
Mă refer la cei cu firul întins...
Şi observaţi că soarele nu se lasă prins aşa uşor, s-a lungit în timp ce lansetistul trage de el :)

Kakariki

Am făcut un calcul: este mult mai uşor să ajung cu maşina până în Ikea şi să cumpăr ouă ochiuri de la restaurant, decât să le fac eu acasă.
Aşa că, săptămânal trec pe la locul cu pricina.
La începutul lunii martie, după ce m-am jucat cu ce am cumpărat (am fotografiat mâncarea...) m-am mutat prin celelate market-uri din zonă.
Prima oprire: magazinul de animale. E frumos acolo. Un amalgam de sunete şi de culori.
Observ, într-o colivie, un papagal galben cu o pată roşie pe cap...
Nu-i bai că este un afiş  care atenţionează: Nu atingeţi animalele!...
Introduc degetul arătător printre gratii, ca să enervez pasărea cu pată roşie.
Creatura se uită mirată la mine, imi prinde, lent, degetul cu una dintre gheare şi mă ciupeşte de câteva ori cu ciocul.
Îmi scot arma din colivie, mă uit la papagal, el se uită chiorâş la mine şi mă gândesc să repet gestul...
Nebunul mă ciupeşte iar de deget! E clar, ăstuia îi place de mine...
Aşa că îl întreb pe băiatul responsabil cu animalele care-i preţul...E vorba de câteva milioane...Nu-i bai! Îl iau cu mine...Se mai adaugă una colivie, înaltă de 70 cm, ceva seminţe şi un rezervor minuscul de apă.
Nu primesc nicio garanţie pentru Kakariki (asta este specia papagalului, originar de undeva din Noua Zeelandă).
Creatura este tare pretenţioasă. Nu vrea orice fel de seminţe. Le preferă numai pe cele de floarea soarelui...
I-am luat şi nisip (că ajută la digestie !?!), doi clopoţei pe care-i ciugule când se plictiseşte, o scăriţă cu patru trepte la care i-a prins repede idee, legănându-se pe ea cu drag.
Este un răsfăţat. Îi place să mănânce ananas, banane,  kiwi şi morcovi,...
Când vrea să iasă afară începe să se agite prin colivie.
Îi las uşa deschisă şi după câteva minute îşi fâlfâie aripile prin casă.
Nu-i prost. Zboară pe distanţe de 2-3 m şi ia pauză.
Dacă nu sunt atent, îmi ciuguleşte cărţile.
Aşa că, urmează pedeapsa...Îl prind şi îl introduc sub un jet de apă, ca să nu fiu obligat să-i bag o piscină în colivie. Câteodată apa este cam fiartă, aşa că mă ciugule agresiv de deget. Urmează perpelitul papagalului printr-un prosop, introducerea în colivie şi postarea acesteia lângă o sursă de căldură, că altfel tremură creatura!.
Timp de două zile, Kakariki stă supărat pe mine. Nu mai cântă şi nici nu se mai agită.
Până la urmă, este bun şi Kakariki la ceva: cei care mă cunosc şi stiu despre existenţa lui nu mă mai întreabă ce mai fac eu, ci ce face el!
Adică, o creatură minusculă poate fi mult mai interesantă în comparaţie cu mine...
PS 1: era să uit: i-am comandat şi o pereche, o femelă.
Încă nu am primit-o, că e lung drumul din Noua Zeelandă până aici...
PS 2: am să mai încerc un experiment cu Kakariki: de ziua lui am să-i pun şampanie în rezervorul de apă...:)
PS 3: când nu va mai fi agent termic în calorifere am să-l duc lângă cuptorul aragazului - sau este mai bine la microunde? :)

Omul piperat

Băiatul locuieşte în Pipera, dar îi place să meargă la munte cu placa lui.
Îi place aşa de mult încât şi-a făcut abonament la telecabină...
După o coborâre pe placă, care durează cinci minute, urmează alte 15 minute până ajunge la un nou start.
În patru ore a făcut 11 curse.
Şi ca să-şi aducă aminte, m-a rugat să-l filmez cu un Nikon de buzunar...cumpărat exclusiv pentru acest scop.
Afacerea a durat numai 25 de secunde...
Bronzul l-a obţinut ceva mai greu: după două zile...

Violeta

 

Dimineaţă am fotografiat o floare violetă...şi mi-am adus aminte de Violeta,
fata pe care am văzut-o, la munte, zilele trecute.
În prima zi, Violeta nu s-a despărţit de clăpari...
...iar a doua zi a avut febră musculară...
A renunţat la clăpari...dar nu şi la echipamentul de ski şi la mersul pe munte.
Nu a uitat însă să zâmbească...

Răsărit de soare

Cam aşa arată un răsărit de soare văzut, ieri,  în Carpaţii Meridionali...

Căldură mare!

 
21.03.2010.
12.19 pm
România.
Carpaţii Meridionali.
Altitudine: cca. 2.500 m

Aşa arată un român (Răzvan) după 5 ore de marş...

Invăţăceii

Doi tineri se vor căsători pe 29 martie ac.
Până atunci, cei doi învaţă să valseze de la persoană cu stil.
Zâmbetul fetei este dezarmant, iar modul în care i se explică la sală o determină să repete paşii şi acasă...

Remember

16 martie ac.
E târziu, trecut de 9 pm...
Iar am ajuns ultimul...ca de obicei...
Intru în lojă.
Rândul din faţă este ocupat de o blondă şi de un brunet.
Ei îi place spectacolul. El este morocănos.
Ea se uită la el zâmbind, din când în când, sperând că şi lui îi place piesa.
Individul stă cu telefonul mobil pus pe marginea lojei şi se uită insistent la el.
Precis trebuia să fie în altă parte...
Îi las pe cei doi...
Specatacolul de pe scenă este mult mai frumos...
Unul dintre actori s-a apucat de făcut piruete.
Mă uit prin sală...cineva stă spânzurat, într-un balcon, cu un DSLR...nu ştie ce să facă...
Eu aş mai fotografia, dar cineva de lângă mine mă calcă insistent pe bombeu de câte ori apăs pe declanşator.
Norocul meu a fost că persoana supărată a plecat înainte de finalul piesei...aşa că, îl imortalizez pe băiatul cu piruetele când este aplaudat la scenă deschisă de spectatorii din sală şi de unul dintre colegi...

PS: Cine vrea să-i vadă pe actori, la lucru, poate merge la piesa Remember, realizată de Răzvan MAZILU.

Ultimul apus

Am un prieten stabilit în SUA.
De vreo cinci ani...
Aici nu s-a putut angaja în IT.
Posibilii angajatori i-au spus că la ce ştie să facă ...postul de director este ocupat...
Băiatul şi-a făcut propria firmă...dar...a avut ghinion.
Omul s-a dus la taică-su, fugit în SUA prin 1985...
Iar acolo...şi-a făcut propria afacere.
A plecat mai mult de supărat...ca să nu mai vadă o anumită fizionomie.
Iubita i-a dat cu flit...
Nu lucra..nu avea bani...distracţii zero.
Acum, tânărul mai face şi fotografii.
Când se plictiseşte îmi mai trimite şi mie câteva imagini...vreo 3-4 Gb.
Fotografiile sunt numai cu apusuri de soare.
Când văd un apus de soare mă gândesc, printre altele, şi la prietenul din SUA...

Sfântul Patrick

17 martie ac.
Strada Şelari, colţ cu strada Franceză, în centrul istoric.
Alina, fata cu pălărie verde, a organizat Ziua Sfântului Patrick.
Au venit câţiva irlandezi, vreo 20 de gardieni publici, 15  posesori de aparate foto (DSLR şi nu numai) şi cameramani, la care s-au adăugat alţi 30-40 de curioşi.
Nu am rămas, din cauză că evenimentul, planificat să înceapă la ora 5 pm,  a demarat abia la 5.30 (mofturi de dansatori...).
Dar, dacă tot am vorbit de irlandezi, Alina a spus de ce le place lor să bea bere până ajung sub masă şi ce zic atunci când îşi ciocnesc halbele:

Dacă bem,
Ne îmbătăm.
Dacă ne îmbătăm, dormim!
Dacă dormim, nu avem timp să comitem păcate...
Dacă nu comitem păcate, vom ajunge în Rai!
În cinstea soţiilor şi amantelor noastre!
Fie ca ele să nu se întâlnească niciodată!

Carevasăzică: irlandezii comit păcate înainte de a adormi...

PS: pe nasul fetei nu este mizerie...ci un cercel minuscul

Statuia creaţă

Opera fără nume este amplasată în faţa Teatrului de Comedie din Bucureşti.
Deşi e relativ tânără, creaţia a început să coclească de mama focului.
Ce îmi place la capul statuii este că seamănă cu cel al lui Poseidon, aflat în faţa gării din Catania (Italia). Numai că italienii nu au investit în bronz ci în piatră...

Apollo sub privirile lui Ares

Am primit o invitaţie de la dl. Ghilduş, cel care a organizat licitaţia de duminică de la BCU.
Astăzi, la ora 18, se va vernisa la Galeria Apollo din incinta Teatrului Naţional I.L. Caragiale o expoziţie cu tablouri aparţinând unor artişti contemporani din România.
Ideea expoziţiei a plecat de la principiul că, în trecut, americanii erau interesaţi de arta din România, iar românii nu prea se uitau peste ocean.
S-or fi înşelat yankeii, dar au şi pictorii români ideile lor.
Ăsta este mesajul tabloului cu Obama, la al cărui portret priveşte doamna blondă, cea care i-a avut la picioare pe anumiţi cavaleri (nu vă spun numele autorului, ca să vă determin să mergeţi la vernisaj).
Am mai observat câteva tablouri care fură privirile  (un clovn şi o doamnă cu privire  "verde") şi o statuetă din bronz (pe asta nu o postez, că devine prea lungă liana...).
Până diseară amenajarea expoziţiei se va termina, având în vedere că se lucra la schema de lumini, când am plecat.
Eu nu voi putea merge la vernisaj.
O prietenă m-a rugat să mă uit la doi tineri care se vor căsători luna asta.
Ar fi păcat să nu mergeţi...
Galeria Apollo a fost creată în 1992, iar Expoziţia din seara asta va fi ultima, Teatrul Naţional urmând a se demola, pe ici, pe colo, din dorinţa de modernizare... (în fapt, o revenire la forma iniţială, costurile fiind estimate la 51 de milioane de euro)

Apus amalgamat cu pescăruşi

Aseară trebuia să plătesc impozitele la casă, maşină şi la locul de parcare...
Am ajuns la 6.03 pm.
Finanţele au tras obloanele cu trei minute mai deveme...
Ştiam că soarele va apune la 6.26...
Şi am alergat pe culme...
Locul meu era ocupat...
Doi canonişti dotaţi cu trepiede se uitau, prin vizoare, la soare...
Am zăbovit trei minute şi am plecat...
Canoniştii au mai rămas...căutând explicaţia lui ISO.
Le-am fotografiat şi scula, ultimul răcnet, dar dacă postez imaginea cu setările de pe unul din display-urile lor îi fac de râs...;  unii au noroc de aparate performante, însă e ca şi cum cineva ar merge cu o căruţa pe autostradă...