Zilele mele...

 
Ce frumos vine noaptea după zi. Azi e luni, mâine va fi vineri şi asa a mai trecut o lună. 

O frunză galben-ruginie de toamnă este apăsată de voalul unei zăpezi, din care poimâine va ieşi un ghiocel, 

pe care îl va arde soarele, cel care face şi desface. De ani buni adun zilele astea...

 

Am în colecţie zile amare,
în care sufletul a suferit cum suferă o frunză de castan în prima dimineaţă cu brumă. 
Sunt, pe acolo prin cutii, zile cu dezamăgiri, pline cu pelinul neîmplinirii. 

Printre pânzele de păianjen se mai găsesc zile goale, 
zile în care nu m-am bucurat, nu m-am întristat, nu am fost prezent. 
În vreo câteva cutii am găsit ceva zile în care nu am fost eu. Sunt trăite parcă de altcineva. 

 

 
Însă, adânc de tot, în dulap, printre hârtii, praf şi tot felul de vechituri, 
am gasit ponosite si speriate un mănunchi de zile senine, 
parfumate cu tei, frezii si trandafiri, zile în care am fost viu, am fost eu...

îmbătat de mirosul florilor care mi-a rămas întipărit, definitiv, în minte... 

  

 

Am închis dulapul cu aminitiri. Nu mi-am putut stăpâni un surâs şi un val de mândrie. 

Sunt zilele mele. Fiecare zi în cutia ei, fiecare cutie cu locul ei. 

Nopţi după zile, după săptămâni, după luni, după ani...