Feri - marele hun

Îl cunosc de mai multă vreme, de când eu stam ascuns de căldură într-un fotoliu verde, iar el mergea cu paşi mari şi apăsaţi pe un covor ţesut manual. A fost momentul în care eu m-am gândit amuzat că dacă, în 1919, ai noştri au pus o opincă pe Parlamentul din Budapesta, ei şi-au trimis un reprezentant mustăcios la noi.

Dar am sărit peste prezentările de rigoare. El este Feri...Nu-i place să i se vorbească cu dumneavoastră...ci cu tu, considerând că în acest mod comunicarea devine mult mai uşoară.

Dar eu uit, intenţionat, ca să-l verific dacă este consecvent, iar uneori îi mai spun: Aveţi idee de...

Cum ai spus mă? mă întrerupe el, Ia mai zi odată!...Da, bine!, ştii...continui eu, iar zâmbetul îi înseninează faţa.

E băiat bun, din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi că fotografiază cu Canon (asta am băgat-o ca să-i fac pe Nikon-işti să fugă, deşi...nu-i lasă inima...).

Răspunde de fiecare dată la telefon când este apelat, iar când are treabă spune că te va suna el. (Am treabă!, am treabă!, te sun eu mai târziu!. Pa!, pa!, pa!, pa!) Şi nu uită niciodată să resune.

Îi place să stea la poveşti, fie că sunt recente sau mai vechi.

Mai are şi momente în care se supără. Se supără pe cei care nu au argumete să-i explice de ce au făcut ceva. În faţa lui nu se poate folosi principiul: Am făcut imaginea asta pentru că aşa îmi place mie! (aici fetele sunt majoritare). Este singura propoziţie care îl irită, se vede după ochii lui, care brusc nu mai vor să se uite spre înainte, ci caută un ceva neştiut spre pământ, dar are apoi o replică dezarmantă: În fotografie nu există noţiunea de Aşa îmi place mie!.

Ştie multe, dar uneori alţii nu îl lasă să spună tot ce ştie, că aşa vor ei. Se supără, se închide în el, iar câteva zile nu-l mai scoate nimeni din apele lui. Dar, are puterea de fiecare dată să revină cu un râs dezarmant.

Este omul a cărei amprentă pozitivă se observă cu uşurinţă acolo unde lucrează el, tot aşa de clar cum i se vede şi pe una dintre lentilele ochelarilor.

Prin noiembrie trecut am măsurat împreună cu el, şi alţi 6-7 cunoscuţi, aleile din Parcul Carol.

După 3 ore, ne-am oprit să ne aşteptăm sufletele, care ne rămăseseră în urmă.

Atunci a început să se uite la fiecare dintre noi şi să-şi spună punctul de vedere, timp în care eu l-am mitraliat de două ori (A doua imagine nu o să-i placă, din cauză că nu poate respira, dar mie mi-a plăcut cum îl sărută lumina pe obraz...)

Ei şi, unuia îi spune că o să fie bun la portret, altuia la peisaj, uneia că va excela la arhitectură, iar unuia la fotografia de produs. Pe mine m-a sărit. Eu nu eram în ax...Aşa că m-am trezit întrebând: Dar eu? Se uită la mine, ca în a doua imagine, şi-mi spune: Ţie o să-ţi placă să faci macro, mă!

Bun, nene Feri...

Ai cunocut mulţi oameni şi vei mai cunoaşte mulţi alţii...Dar, de la majoritatea nu ai primit mai nimic.

Aşa că, uite, eu îţi dau un bănuţ din aur, făcut în 1915. E la nivel macro, furat din salba de la gâtul unei bulgăroaice. Sunt sigur că dacă cineva ţi-l va arunca în foc, degetele tale vor alerga iute să-l scoată afară, din cauză că noi, toţi cei care te cunoaştem, ştim că eşti genul de om care nu a păcălit niciodată munca. 

PS: pentru cine nu ştie cum fotografiază Marele hun există un simplu click.