Concertul

Un român a mai făcut ceva în Europa. Ceva pozitiv...nu e uşor...
Regizorul Radu Mihăileanu a câştigat premiul Cesar cu filmul Concertul pentru cel mai bun sunet şi cea mai bună coloană sonoră.
Acţiunea filmului se desfăşoară la Teatrul Bolşoi din Rusia şi la Paris.  În rolul principal este  Andrei Filipov,  dirijorul concediat de comunişti şi angajat ca om de serviciu, dar care ajunge după 20 de ani, la Paris, să dirijeze Concertul pentru vioara de Ceaikovski.
Filmul e bun. Merită văzut.
Cât despre fotografie, este un detaliu după un bust al lui George Enescu, de la Muzeul Enescu din Calea Victoriei, că aşa a fost înţelegerea: nu am plătit nimic, dar să menţionez de unde este, aşa că...am meţionat.

Soare ratat

De două zile alerg după răsăritul de soare.
Practic apuc să-l văd, dar e mai greu să-l şi fotografiez, din cauza copacilor pe care nu am cum să-i scot din cadru.
Aşa că merg 2-3 kilometri ca să scap de copaci, iar în obiectiv văd alte mizerii: cutiile de chibrituri pe care se chinuie unii să le reabiliteze termic.
Până la urmă m-am mulţumit numai cu cerul...

Dragoste nebună

Un el şi o ea.
Pe ea o cheamă Flori.
Pe el îl ştiu de Victor.
Ea a fost elevă  în clasa a X-a B şi a învăţat în Liceul Dimitrie Gusti.
El a fost elev în clasa a XII-a la Liceul Mihai Bravu.
Ei a început să-i placă de el.
Aşa că au început să se joace, scriindu-şi mesaje pe un Monument istoric din 1906
Meciul a început cam aşa: a scris întâi el: Dacă spui că mă iubeşti, dovedeşte-mi!
Ea, elevă inteligentă, i-a scris ceva mai mult:

Când te-am cunoscut,
Mi-a fost frică  să nu te pierd.
Când te-am plăcut,
Mi-a fost frică să nu te iubesc.
Iar acum, când te iubesc,
Mi-e frică să nu te pierd!
Flory pentru Victor.

Îndrăgostitul a revenit, inscripţionând un nou mesaj:
Dragostea este ca şi războiul:
Uşor de pornit,
Greu de oprit, 
Imposibil de uitat.
Astfel că: nu iubi!

Evident că dragostea lor nu avea cum să dureze. El, odată ajuns la facultate, a intrat în alte cercuri,
uitatând-o repede pe ea. Aşa se explică mesajul fetei, scris în acelaşi loc, cu aceiaşi carioca neagră:

Când omul drag te-a părăsit,
Nu regreta, nu te-a iubit!
A fost un joc, te-a înşelat...
Şi se va întoarce într-o zi,
Şi tu din nou vei jubila
Şi dacă îl vei mai ierta, el într-o zi tot va pleca,
Iar tu din nou vei suferi,
Cum ai făcut în prima zi...

PS
Cineva îmi spunea zilele trecute: Al naiba monument istoric! Cum le ştie el pe toate!.
Să vedeţi însă la Putna, la Suceviţa sau la mausoleul de la Mateiaş câţi x + y = love sunt rătăciţi pe acolo...
Recordmenii sunt la Suceviţa, unde cele mai vechi scrijelituri datează din sec. al...XVIII-lea!
Dacă nu credeţi, vă puteţi uita la ultima imagine, realizată la Mănăstirea Suceviţa, la 11.10.2006, 7.53 pm, şi veţi constata că nu prea mai este loc de scris...

Ultimele cristale

 

Mergeam zilele trecute  pe str. Washington, în apropierea Guvernului,  bucurându-mă de reflexiile pe care soarele le arunca în zăpada care se încăpăţâna să rămână de strajă.
Aşa că, nu a mai contat dacă am pierdut câteva minute pe acolo, uitându-mă mai îndeaproape la ultimele cristale lăsate de generalul iarnă...
De ieri, ele s-au dus...

Budapesta atacă Bucureştiul!

Ieri, după-amiază, m-am oprit să mă uit la pantofi made in România. Nu am găsit nimic care să-mi omoare privirile. Dar, în schimb, am văzut altceva în mijlocul mării de pantofi. Era o fată care vindea Dulciuri făcute la Budapesta. Preţul, foarte mare! (6 RON/ 100 gr). Aşa că, dacă mi-a plăcut ce am văzut, am întrebat-o dacă mă lasă să fotografiez. Nu!, nu! Enervantă fată!. Merg supărat, vreo 20 de m, şi realizez că fata nu a înţeles ce e în mintea mea. Mă întorc! şi îi spun: Ştitţi, eu nu vreau cadre din alea largi, eu vreau să intru în dulciurile Dvs. Adică cum?, zice ea...Şi fac o fotografie...Aaaa...păi aşa puteţi face, dacă nu mă văd şi eu...

Mă joc cu dulciurile şi întreb ce nume au. Cu excepţia unui salam din biscuiţi, toate se numeau numai dulciuri.

A venit şi o posibilă clientă care era curioasă dacă dulciurile au fost aduse de la Budapesta. Da!, îi zice fata...Dar tu ştii că astea dacă nu le vinzi în 24 de ore îţi expiră?, spune doamna curioasă. Haideţi să gustaţi, să vedeţi ce bune sunt! Şi taie câteva felii şi împarte la toţi cei prezenţi, inclusiv mie. Ideea este că deşi sunt foarte aspectuoase, dulciurile de la Budapesta nu sunt chiar aşa de dulci ca ale noastre.

Însă, altceva este enervant. Pe fată o chema Bartha Z şi a venit de hăt departe să vândă dulciuri tocmai la Bucureşti.

Credeţi că dacă veţi merge la Budapesta veţi găsi pe cineva care să vă vândă dulciuri made in Romania?

În niciun caz!. Şi ştiţi de ce? Cei care se mai pricepeau la cofetărie şi să învelească ciocolata în staniol s-au lăsat şi încearcă să facă rating. Mircescu ştie!

Feri - marele hun

Îl cunosc de mai multă vreme, de când eu stam ascuns de căldură într-un fotoliu verde, iar el mergea cu paşi mari şi apăsaţi pe un covor ţesut manual. A fost momentul în care eu m-am gândit amuzat că dacă, în 1919, ai noştri au pus o opincă pe Parlamentul din Budapesta, ei şi-au trimis un reprezentant mustăcios la noi.

Dar am sărit peste prezentările de rigoare. El este Feri...Nu-i place să i se vorbească cu dumneavoastră...ci cu tu, considerând că în acest mod comunicarea devine mult mai uşoară.

Dar eu uit, intenţionat, ca să-l verific dacă este consecvent, iar uneori îi mai spun: Aveţi idee de...

Cum ai spus mă? mă întrerupe el, Ia mai zi odată!...Da, bine!, ştii...continui eu, iar zâmbetul îi înseninează faţa.

E băiat bun, din mai multe puncte de vedere. Unul ar fi că fotografiază cu Canon (asta am băgat-o ca să-i fac pe Nikon-işti să fugă, deşi...nu-i lasă inima...).

Răspunde de fiecare dată la telefon când este apelat, iar când are treabă spune că te va suna el. (Am treabă!, am treabă!, te sun eu mai târziu!. Pa!, pa!, pa!, pa!) Şi nu uită niciodată să resune.

Îi place să stea la poveşti, fie că sunt recente sau mai vechi.

Mai are şi momente în care se supără. Se supără pe cei care nu au argumete să-i explice de ce au făcut ceva. În faţa lui nu se poate folosi principiul: Am făcut imaginea asta pentru că aşa îmi place mie! (aici fetele sunt majoritare). Este singura propoziţie care îl irită, se vede după ochii lui, care brusc nu mai vor să se uite spre înainte, ci caută un ceva neştiut spre pământ, dar are apoi o replică dezarmantă: În fotografie nu există noţiunea de Aşa îmi place mie!.

Ştie multe, dar uneori alţii nu îl lasă să spună tot ce ştie, că aşa vor ei. Se supără, se închide în el, iar câteva zile nu-l mai scoate nimeni din apele lui. Dar, are puterea de fiecare dată să revină cu un râs dezarmant.

Este omul a cărei amprentă pozitivă se observă cu uşurinţă acolo unde lucrează el, tot aşa de clar cum i se vede şi pe una dintre lentilele ochelarilor.

Prin noiembrie trecut am măsurat împreună cu el, şi alţi 6-7 cunoscuţi, aleile din Parcul Carol.

După 3 ore, ne-am oprit să ne aşteptăm sufletele, care ne rămăseseră în urmă.

Atunci a început să se uite la fiecare dintre noi şi să-şi spună punctul de vedere, timp în care eu l-am mitraliat de două ori (A doua imagine nu o să-i placă, din cauză că nu poate respira, dar mie mi-a plăcut cum îl sărută lumina pe obraz...)

Ei şi, unuia îi spune că o să fie bun la portret, altuia la peisaj, uneia că va excela la arhitectură, iar unuia la fotografia de produs. Pe mine m-a sărit. Eu nu eram în ax...Aşa că m-am trezit întrebând: Dar eu? Se uită la mine, ca în a doua imagine, şi-mi spune: Ţie o să-ţi placă să faci macro, mă!

Bun, nene Feri...

Ai cunocut mulţi oameni şi vei mai cunoaşte mulţi alţii...Dar, de la majoritatea nu ai primit mai nimic.

Aşa că, uite, eu îţi dau un bănuţ din aur, făcut în 1915. E la nivel macro, furat din salba de la gâtul unei bulgăroaice. Sunt sigur că dacă cineva ţi-l va arunca în foc, degetele tale vor alerga iute să-l scoată afară, din cauză că noi, toţi cei care te cunoaştem, ştim că eşti genul de om care nu a păcălit niciodată munca. 

PS: pentru cine nu ştie cum fotografiază Marele hun există un simplu click.

Proiectul Fotogeografica

Dl din imagine se numeşte Cristian Lascu  şi este redactor-şef al National Geographic România.

Foarte pe scurt, Dsa a explicat, azi, că proiectul Fotogeografica se referă la promovarea valorilor naturii, a culturii şi tradiţiilor româneşti. 

Bun. Chestie de promovare cum se zice. Dar astea nu ne plac...

Aşa că...am mai ciugulit câteva detalii, dar nu date pe sticla celor din Pangrati.

În primul rând, pentru publicarea în România a  fotografiilor la care National Geographic deţine drepturi de copyright s-a plătit, pentru un an de zile, suma de 10.000 EUR. Un fleac...

În al doilea rând, cei mai buni fotografi de natură şi animale din România sunt în Cluj, Oradea, Târgu Mureş şi parţial Constanţa (ce ghinion că pe aici prin Capitală nu avem decât maidanezi ameţiţi şi mâţe demente...).

Şi, în al treilea rând, Dl Lascu a spus şi cea mai tare poveste cu un fotograf şi un râs:

Se duce un nene la munte să fotografieze nişte fluturi într-o tufă.

Şi după ce a ajuns la tufa dorită, a constatat că a găsit acolo în loc de fluturi...un râs (Eu deja mă gândeam că râsul l-a lăsat pe om fără scule...).

Şi aşa...s-a născut cel mai bun portret al unui râs (!) pentru National Geographic România...

Mircea Radu

Toată lumea aleargă înnebunită la blogul lui Paul Radu Mircescu (PRM), făcând acolo tot felul de supoziţii că, în fapt, între misteriosul PRM şi Mircea Radu nu ar fi nicio diferenţă, fiind de fapt vorba de una şi aceiaşi persoană.

Mie nu-mi place să mă hazardez. Nu mi-a plăcut nicioadată. 

Aşa că, atunci când mai am vreme, verific câteva dintre lucurile certe despre  PRM. 

Unul dintre ele este acela că PRM fotografiază cu Leica. Este foarte adevărat. Chiar şi-a lăudat aparatul când a postat pe un alt blog, iar persoanei căreia i-a spus acest lucru nu ar fi putut să-i spună în glumă, din cauză că este vorba despre o fată extraordinar de serioasă, căreia îi place să citească din jurnalul lui Mircescu în grădină.

În seara asta l-am văzut, întâmplător, pe Mircea Radu. Pe cuvânt. Nu a fost nimic planificat...

Mircea Radu arată foarte bine. Radiază de optimism, este jovial, şi  avea aerul unui mercantil olandez, atunci când vorbea cu un cunoscut depre tehnică (cineva vroia să-i vândă un produs la un preţ piperat, când altă firmă îl oferea gratuit). Ei şi, ca să nu mai existe niciun fel de suspiciuni, l-am văzut pe Mircea Radu fotografiind. Nu foloseşte Leica ci un aparat făcut exclusiv  pentru cei mai buni: Canon. Preferatul său este un Canon 7 D.

Fetelor care sunt îndrăgostite de Mircea Radu ar trebui să le fie teamă. O tânără blondă l-a curtat  intens pe băiatul cu gropiţe în obraji, trecând de limita de siguranţă de 50 de cm şi apropiindu-se la nu mai puţin de 20 de cm, şi nu s-a lăsat până nu l-a pupat de două ori pe obraji (am imaginea, dar nu are niciun rost să o postez; au şi oamenii  dreptul la fericire). 

Dar, fetelor nu fiţi supărate. Speranţele nu au murit. Uitaţi-vă la inelarul stâng al lui Mircea Radu. 

Încă este liber...

Aşa că, toate castelele de nisip ridicate în ultimele luni de zile s-au prăbuşit. Trebuie căutată o cu totul altă persoană care să se potrivească profilului lui Mircescu. Mircea Radu este prea ocupat cu fetele care îl asaltează, ca să îşi facă timp să scrie pe vreun blog. 

Serios.

Alo! Nu-i voie, că eu sunt organu!

Mai zilele trecute am observat un ditamai copacul căzut pe spaţiul verde.
Aşa că, dacă tot era dimineaţă şi trebuia să fac ceva ca să mă trezesc, am intrat în zăpadă să fac click.
Între timp a venit un nene, supărat, care m-a somat să nu mai filmez: Alo! Nu-i voie, că eu sunt organu!
Nea caisă nu a auzit că se poate sta pe spaţiul verde, din cauză că mie nu mi-a comunicat primaru! (Ce băieţi buni, primarii ăştia. Ca să facă reducerile de personal planificate şi-au trecut în fişa postului şi atribuţii de consilieri juridici...).
Eu nu am vrut să renunţ la spaţiul verde (în fapt, un teren acoperit de zăpadă), iar el o ţinea cu organul lui, până când i-a venit în minte să mă legitimeze...
Haios moment, în fapt...un tâmpit care habar nu avea de proceduri...
Până la urmă a renunţat la legitimare...
Ideea era că primise dispoziţii să nu-i filmeze nimeni copacul căzut până când nu se curăţa spaţiul verde...
A doua zi, copacul  dispărure.
Pe locul accidentului au rămas două trunchiuri tăiate la drujbă.
Organul nu mai era...
Dormea în baraca din plastic...
...şi ca să nu fie văzut îşi pusese coli albe, de format A 3, în geamuri.
Pentru cele două trunchiuri nu mai primise dispoziţii...
...iar somnul organului, fiind pe bani de la buget, era mai dulce decât mierea.

Janina

Nu cunosc prea multe fete cu numele Janina.

Una a fost îndrăgostită şapte ani de Italia.

O a doua s-a îndrăgostit de un băiat din Anglia şi dusă a fost.

Pe o a treia am chemat-o, în 2008,  într-o noapte la 3, să-mi aducă un Proces-verbal pe care îl uitasem la ea. Fată bună. A venit cu maşina ei. Nu luase degeaba permisul trecând de un poligon făcut noaptea...

Pe a patra am cunoscută-o luna asta, în cabinetul de cosmetică/frizerie unde lucrează o fostă colegă de liceu.

Eu nu am mai văzut până acum atâta concentrare la o manichiură. Şi nici nu ştiam că prima clientă nu se face  niciodată gratis "ca să nu-i meargă prost toată ziua".

Cât despre clienţi, Janina nu duce lipsă de ei. 

Majoritatea sunt adolescenţi, veniţi să se tundă şi care îşi bagă apoi şi degetele la masa Janinei "ca să o vadă mai de aproape".

Cât despre fotografii, la prima e bună direcţia privirii, dar un unghi mai bun nu a fost de găsit...,

iar la a doua nu am întrebat care-i povestea celor două bijuterii...

6!

Pe la 4 şi o idee

Mergeam pe o alee,

Dintr-un parc...

Este ora la care nimic nu se mai poate întâmpla...şi totuşi...

Doi vârstinic trec pe lângă mine, dialogând aprins:

- 6!, auzi dle, 6! Ce dracu mai e şi asta?

- Cum, tu nu ai auzit de ăştia?

- Nu!, dle...

- E televiziunea sectorului 6! Pe ăştia nu mai are cine să-i laude şi şi-au tras televiziune...

Şi merg, pe alee, gândindu-mă pe ce naiba canal din grilă s-o găsi minunea sectorului păstorit de un edil portocaliu...

La nici 50 de metri...mă împiedic de 6...O tânără intervieva un bătrânel şi am apucat să aud fraza "Vă mulţumesc pentru amabilitate!".

Trecem peste băieţii care se jucau cu camera de filmat, fixată pe un trepied minuscul şi peste faptul că nu aveau blendă, aşa cum fac cei de la televiziunile consacrate, ca să-i schimbe lumina de pe faţă fetei.

Eu mă uit la fată...într-un final se uită şi ea la mine...

Curios...

Simona, Esca, fiţi atente, 6!, asta mică vine tare din urmă:))

EBA din Drumul Taberei

Am două fotografii cu EBA...

Una în care poartă  o căciulă, ca fata din fotografie, numai că diferă nuanţa: a ei este de culoare roşie, şi i se văd două aluniţe pe gât - una în partea stângă, sub bărbie, iar alta în partea dreaptă, mai spre claviculă -.

Cealaltă e făcută în aer liber, în zona Unirii, cu un superangular, suficient ca să i se vadă ridurile, cearcănele, rimelul aruncat în exces pe gene, şi faptul că purta un costum de sport marca Adidas.

Săptămâna trecută am văzut, în Drumul Taberei, o fată care seamănă cu EBA. 

Secunda, EBA din Drumul Taberei, este mult mai naturală.

Eu unul o prefer pe ea...

Bulgăroaicele

Mie mi-au plăcut...
Au zâmbit tot timpul şi m-au făcut să mă gândesc că a ştiut Mircescu ce a ştiut când a pus ochii pe o bulgăroaică...
Pe urmă, în câteva imagini nu se poate surprinde decât un moment din nebunia de la Paştele cailor, aşa că am făcut pe naiba ghem, că mai am şi eu câte o idee pe an, şi m-am dat peste cap, rămânând chiar fără el :), ca să vă arăt o frântură filmată din cum au dansat, la Târgovişte, cei din Ansamblul Bună Ziua din Silistra.

Ce m-a enervat la film este un nea caisă ce ţine în braţe un Olympus. Este tipul amatorului entuziast, care îşi reglează aparatul la infinit şi care reuşeşte să stea numai cu posteriorul la o mândreţe de subiect.
Până una alta, arunc aici şi câteva imagini, cu dedicaţie pentru nea caisă, ca să vadă şi el cum fac alţi oameni fotografii: cu faţa la foc...şi fără să alerge după setări...

 

 

12 ore nebune

La 8 am am plecat din Bucureşti spre Târgovişte, iar după aproape 12 ore am tras linie aventurii de o zi.

La dus: căruţe de parcă ar fi fost un raliu numai al lor,  un radar cu 15 km înainte de Târgovişte şi cratere mai mari decât cele de pe Lună pe Calea Bucureşti.

La întors: acelaşi radar, dar la 5 km de la ieşirea din oraş...şi foarte mulţi bezmetici care nici măcar faza scurtă nu o aveau aprinsă.

Pe scurt, Paştele cailor bulgăreşti a fost cam aşa:

1. La 10 am mai mult de 20 de căruţe cu pasageri, aleşi dintre târgovişteni sau bucureştenii de ocazie, au plecat din faţa Casei de cultură a bulgarilor şi s-au dus la biserică, pentru a primi colaci sfinţiţi.

2. La 11.30 am, căruţele şi pasagerii s-au întors de la biserică, având ca antemergător o maşină de poliţie (ca să nu mai facă curse de depăşire ca anul trecut), oprindu-se la Casa de cultură. A urmat o demonstraţie de conducere a atelajelor, concurenţii primind note de la un juriu format din 3 membri.

3. La 14 pm a început cea mai tare reprezentaţie a zilei, pe scena Casei de cultură, când ansamblul bulgăresc  Bună Ziua din Silistra ne-a uimit prin dans şi voie bună.

4. Am sărit peste piesa de teatru care a început la 3 pm şi ne-am oprit la un restaurant din centrul vechi, unde am rămas până spre ora 6. De la punctul 4 îmi mai aduc aminte norii pe care i-am găsit la intrarea în restaurant şi cum arătau 2 cuburi de gheaţă în paharul cu whisky...

Mi-a plăcut că bulgarii din Târgovişte, deşi au fost îmbrăcaţi în costume tradiţionale, au nume româneşti...că afară a fost un soare de mers la plajă...şi că am râs de cai verzi pe pereţi cu toţi cunoscuţii pe care i-am întâlnit.

La paştele cailor...

Probabil că vi se întâmplă şi Dvs...
....de câte ori sunaţi un prieten... să nu-l prindeţi...
...sau dacă răspunde, să vă spună că va telefona el  mai târziu... şi se aplică formula La calendele greceşti...
...sau de câte ori trasaţi planuri...cu alţi prieteni (vreo 3)...să fie toţi încântaţi de idee...că veţi pleca împreună La paştele cailor...
...şi să constaţi că, în fapt, ai rămas singur...cu iubita ta...cea neagră...făcută de americani, care plânge după Zăpezile de altădată...

So: ce e cu ochiul...
1. E mai bătrân decât mine.
2. A văzut atâtea fotografii la viaţa lui, încât eu dacă aş vedea numai 50 % din câte a văzut el, aş fi tare mulţumit...
3. Fereastra care se vede în ochi este la etajul 3 al unei clădiri realizată cu finanţare de la Mugur Isărescu, guvernatorul BNR. Mai e vorba şi de un fost premier, dar e fost, iar numele lui s-a prăfuit pe placa din marmură care aminteşte de aspecul menţionat. Totuşi, e bine să fii ex-premier în România...praful se pune mai repede pe numele tău....
4. Ochiului în place să fumeze. Ultima oară pufăia dintr-un Camel...
5. Ochiul va merge cu mine, azi, la Pastele cailor bulgăreşti, ca să-şi revadă nişte prieteni vechi...Graţie lui, mie mi se vor deschide, mai uşor, nişte uşi...medievale...
6. Ochiul este al unui prieten foarte parolist, care nu mi-a spus niciodată nu, ci doar: Cătăline, se face!
__________

PS: Merg la Paştele cailor din cauza unui prieten  care are un nume cu tentă biblică, în tradiţia populară: Ispas. M-a invitat de 2 ori în ultimele luni să-l vizitez, dar vremea a fost tare capricioasă. Aşa că, nu ar fi fost frumos să-l flituesc şi a treia oară, că e baiat bun la suflet. E băiat bun, vă spun eu, că mă va aşteapta la ora 9.30 să-mi fie ghid şi ca să nu mă rătăcesc prin oraşul medieval...pe care îl ştiu destul de bine, de câte ori l-am bătut la pas....

L'amour de Sarko

Ieri, după-amiază, am ajuns la Librăria Cărtureşti din str. Arthur Verona.

Urma să se verniseze o Expoziţie de fotografie a lui Vlad EFTENIE.

Fotografiile alb negru au fost expuse în cafeneaua de la subsolul clădirii.

Dintre toate, două mi-au plăcut mai mult şi le postez şi aici, că autorul a spus că nu-i bai...

Prima, cu cei doi îndrăgostiţi, se numeşte L'amour de Sarko, iar secunda A god book.

Majoritatea fotografiilor sunt instantanee realizate la Paris.

Televiziunea română şi-a trimis un reporter să îl intervieveze pe autor, iar un flautist ne-a arătat că ştie meserie.

Ce nu mi-a plăcut: 

1. Se fumează aşa de intens în barul respectiv, încât turcii ar fi invidioşi pe adolescenţii care pufăie mai rău decât ei;

2. Iluminatul fotografiilor chinuie privirile, din cauza reflexiilor de pe suprafaţa acestora.

Ce nu le-a plăcut altora la mine: de trei ori am intrat, la propriu, sub picioarele unei doamne blonde, care vroia să fotografieze cu un compact...

În rest: fotografiile sunt interesante, iar dacă aveţi vreme merită să le vedeţi, dar să nu uitaţi să vă feriţi de pseudoturci...:)
PS: Anul trecut Andreea Esca şi-a lansat o carte la Cărtureşti...
Arată mai bine în realitate decât pe sticlă...
Trebuie să-i fac o fotografie...
Mă vor ajuta prietenii?:)

Mizerie au ba?

Aseară m-am uitat la conţinutul unui pachet cu detergent.
Privit cu ochiul liber, detergentul are o culoare uniformă, fără hibe prin el.
Privit mult mai de aproape, cu alţi ochi, impresia se schimbă cu totul...
Sau nu? :)

Roberta: mulţumim!

Sâmbătă nu am avut noroc. În schimb, alte persoane au fost mai norocoase, bucurându-se de prăjiturile făcute de Roberta. După ce ne-am săturat de şters marmură,  am avut vreme să râdem cu Roberta la propriu. O fată fără fiţe de înalt demnitar, care ştie să zâmbească şi să spună mulţumesc.
Şi de această dată, bătălia dintre aparatele digitale a fost câştigată, detaşat, de  Canon :)
Singurul Nikonist despre care ştiu că nu se supără, din cauză că ştie că eu glumesc, este Magul (alias Colţul fotomaniacului, Fotograful, etc).

Băiatul din Star Wars

Înainte de prânz mergeam pe strada unde au fost odată băile turceşti...

Pustiu...nu glumă...aşa că am început să mă uit pe cer...

...iar în faţa mea, pe trotuar, m-a luat prin surprindere o imagine pe care o aşteptam de destul de mult timp.

Tot am observat prin metrou, de mai multe ori, că numai fetele citesc...cursuri de facultate...reviste...cărţi.

Vroiam şi o imagine cu un el care să citească ceva.

Paradoxal, Max, că aşa îl cheamă pe băiat, citea Star Wars în timp ce mergea...

Dar eu am fost prea aproape, mult prea aproape pentru tele-ul meu...

Aşa că am rupt-o la fugă...înapoi...şi m-am oprit după 30 de m, suficient ca să îl iau în cătare.

Pe urmă, chiar dacă nu ne ştiam, ne-am pus pe vorbă.

Îi place să citească din mers ca să nu piardă timpul. O face de mult aşa.

Vedeţi de ce nu citesc bărbaţii în metrou? :)

PS: şi dacă mă uit mai bine la el, chiar seamănă cu un personaj din Star Wars.

Pescăruşi nebuni

 

Podul peste râul Dâmboviţa, la semaforul din apropierea Teatrului Bulandra.

Un trecător, atent la ţipetele pescăruşilor, începe să rupă bucăţi dintr-o pâine şi să le aşeze pe balustrada podului. Un pieton îi observă intenţia şi îl bate, din mers, admirativ pe umăr.

Pescăruşii vin pe rând, luându-şi prada, însă manevra nu le iese de fiecare dată, iar hulubii aflaţi pe marginea podului profită de stângăcia lor.

Odată ajunşi pe albia Dâmboviţei, norocoşii posesori ai bucăţelor de pâine trebuie să facă faţă asaltului celor care au fost mai puţin inspiraţi.

Sf. Nicolae înzăpezit

 

 

A tot nins în ultimele zece zile...
A fost aşa de multă zăpadă încât nu prea s-a mai găsit loc pentru ea...
Prin centrul Bucureştiului există o icoană din mozaic a Sf. Nicolae. Are o înălţime care trece de 2 m, din cauza unei inginerii de amplasare.
Cu toate astea, muntele de zăpadă a crescut ameninţător în jurul imaginii, numai capul sfântului rămânând neacoperit...

Andreea şi Doriana

Ieri dimineaţă, la 7.30, două fetiţe chicoteau lângă o Dacia 1.300, de culoare albă.
Tăticul lor se urcase în maşină, lâsându-le afară, şi făcându-le semne de la revedere prin geam.
Fetiţele aveau toate motivele să râdă: maşina era îngropată în zăpadă...
Doriana are trei ani, o căciulă albă, un fular roşu şi ochi frumoşi.
Andreea are şase ani şi ochii în aceiaşi nuanţă cu cei ai surorii ei.

Expoziţia A - MUSE

Astă seară, la 7 pm, am dat o fugă până la Galeria Art Society să văd fotografiile realizate de Cristian Crisbăşan  şi grupate în Expoziţia A - MUSE

Am luat un taxi de la Universitate, iar şoferul a reuşit să se rătăcească pe străduţe până la Armenească. Până la urmă am ajuns pe strada căutată dintr-un noroc chior.

Cele 40 de fotografii nud au fost expuse într-o sală de la etajul I.

Două fotomodele îmbrăcate în rochii negre i-au întâmpinat pe vizitatori zâmbind.

Într-un colt, o tânără îşi omora timpul citind o carte.

Dintre toate imaginile au fost vreo 3 care mi s-au întipărit pe retină. Pe una o arunc şi aici.

La plecare am făcut un popas la Restaurantul Batiştei. Preţuri acceptabile, iar înăuntru era pustiu...

Tragedii mai puţin ştiute

Ieri m-am uitat la nişte imagini cu tancuri şi alte cele, făcute în decembrie 1989...Paşnice...Calme...Pace generală. Parcă era o pauză de filmare la unul dintre filmele de război ale regizorului Sergiu Nicolaescu.

Problema este că, după 20 de ani, ne place să ne uităm la imaginile frumoase şi liniştite cu ceea ce înseamnă decembrie 1989, fugind de lucruile care au îndurerat suflete şi au marcat negativ cartea de vizită a noastră, ca popor.

Se tot vorbeşte de terorişti...Se tot vorbeşte că s-a tras. Da, aşa o fi fost... Dar, adevărul nu va fi cunoscut decât la 100 de ani de la moareta celor care au fost implicaţi în evenimente, că aşa e legea pe aici, mai pe la noi...Deci, nu avem nicio şansă în acest secol...

Azi am revăzut o imagine care m-a cutremurat.... Nu am mai văzut aşa ceva din Al doilea război mondial, când oameni carbonaizaţi fumegau prin iarna de la Stalingrad...

Aşa că, să arătăm şi partea dureroasă a ceea ce a fost...

Corpul carbonizat îi aparţine unui militar U.S.L.A., aflat în faţa Centrului de Calcul al Ministerului Apărării Naţionale.

Ştiţi cum e tradiţia pe la noi, pe la români...Când sufletul unui om se ridică la ceruri, i se aprinde o lumânare, ca să nu rătăcească drumul şi să nu ajungă cumva...în infernul lui Hades (sună mai frumos decât iadul...). Dar, observaţi cum schimbă evenimentele mentalitatea oamenilor? De data asta, în balanţă a atârnat mai greu ideea că ăsta e terorist, decât un principiu creştin...

Da, şi mai este încă o tradiţie, tot pe aici pe la noi, pe la români, pe care a observat-o un francez, că ei au timp să facă cercetare şi nu să se certe şi să facă greve pentru salarii majorate cu 50 %...So: când un om moare de o moarte violentă, în locul respectiv se ridică o cruce, ca acesta să nu se transforme în strigoi...Aşa că, România a ajuns să fie plină de cruci...mai pe marginea lacurilor, mai pe la marginea drumurilor naţionale...

Acum un an am vorbit cu un fost demnitar din anii 70. Nu-i dau numele... Mi-a spus că a văzut în Spania, că cei care au murit în Războiul civil (1936-1939) au fost înhumaţi în acelaşi cimitir, ca măcar după moarte să se poată împăca între ei. Eu am, acum, o mare nedumerire: România are eroi din decembrie 1989, şi ştim unde să-i găsim. Dar, ce s-a întâmpalt cu presupuşii teroriştii care au murit executând o misiune comandată? Crucile lor pe unde or fi de găsit?

PS: Cine vrea să vadă mai multe fotografii şi să şi citească altceva despre decembrie 1989, o poate face la oamenii responsabili cu munca voluntară de la Serviciul Istoric al Armatei.