Blondă şi puţin nebună!

Îmi plăcea să merg pe jos prin Bucureşti, indiferent de loc, indiferent de vreme. 

De la o vreme s-au mai schimbat amintirile. Sunt prea multe. Am ajuns să merg pe  stradă şi să nu-i mai văd pe oameni. Văd alţi oameni. Oameni vii, care nu sunt pe strada respectivă la ora aia, şi oameni care nu-s (aici e deja problematic). 

Aşa că, dacă nu-s în maşină, mersul pe orice stradă a cam devenit pentru mine un chin (unii/unele plâng din cauza pantofilor, dar pe ei îi consider nişte fericiţi, în comparaţie cu mine).

Aşa se face că pe Calea Victoriei, de ex, văd cum ieşea caleaşca Regelui Carol I, ducându-l pe suveran la slujba de la Mitropolie, sau cum Regele Carol al II-lea îşi saluta supuşii, de lângă calul bunicului său (e vorba de calul din bronz, unde mai obişnuiau oamenii să facă fotografii, cel aflat odată lângă actuala BCU...). 

Dar nu-mi place să vorbesc despre morţi foarte mult. Să trecem la cei vii....Probabil că vă tot întrebaţi ce e cu fereastra din imagine. Vom ajunge şi la ea. Fereastra respectivă mi-a adus aminte de altceva. De ex, mai anii trecuţi, micul Tituescu din PSD a gonit pe strada care trece pe sub fereastra respectivă, depăşind suspect de multe maşini pe contrasens. Ei şi ce? Nu exista pe strada respectivă niciun echipaj de poliţie şi nici camere de supraveghere... Din acest punct de vedere, şoferul s-a încadrat cu succes în categoria şmecher de Bucureşti, cum îi zic ardelenii, şi scăpând în spatele unor scuze pe care le-a aruncat presei  cu zâmbetul pe buze, aşa, de florile mărului...

Tot la fereastra respectivă am văzut o blondă, fostă colegă de-a mea, care-mi făcea cu mâna într-o zi de vară, bucuroasă că mai trece şi altcineva pe la ea, prin spital, în afară de maică-sa. Culmea a fost că mi-a spus la telefon să-i duc apă plată, la 5 l, că nu ajunse-se încă maică-sa... Iar în curtea spitalului, ce credeţi? Şi eu şi maică-sa căram după noi nişte sticloanţe de apă plată...Dar cine a fost persoana care avea un flacon cu apă plată nu am ştiut decât în salon...:)

Câte amintiri poate avea în ea o fereastră... Blonda cu pricina era fericită mai acum doua luni. Urma să devină mamă. Aşa că dacă toată lumea a urat-o anticipat, probabil, cu deja învechita formulă dragă să-ţi trăiască şi să fie sănătoasă, m-am gândit să îi zic altceva. Aşa că i-am spus: blondo (nu se supără că îi zic aşa, deşi eu îi tot zic de câţiva ani buni, că doar, doar s-o supăra odată...) îţi doresc ca progenitura să fie la fel  ca şi tine: blondă  şi un pic nebună! Dar de ce şi un pic nebună ?, a venit replica ei, promptă şi uşor nedumerită...

Statisticienii americani au ajuns la concluzia că 99 % din populaţia lumii ar fi nebună (aici diferă şi procentul de nebunie, de la om la om... ). Având în vedere că va trăi în România, ca şi părinţii ei, va avea nevoie de câteva grame de nebunie ca să treacă mai uşor peste balamucul cotidian...A înţeles şi nu s-a supărat...

Mai zilele trecute, blonda ne-a arătat  viitorul ei. Născuse. Azi am văzut fereastra respectivă şi mi-am adus aminte de ea...Aşa că am pus mâna pe telefon şi am sunat-o. A răspuns cu greu, într-un târziu, ca un om care nu mai dormise de câteva nopţi. Cea mică o chinuie noaptea cu plânsul şi a cam înnebunit-o pe mică-sa că trebuie să stea mai mereu de veghe. Din câte se pare, pe lângă părul blond şi gramele de nebunie micuţa a venit şi cu o personalitate pe măsură...pozitivă.