Un romantic incurabil...

   

Am idei;
uneori am teribil de multe idei
şi ca să nu fiu biruit de ele
vorbesc în ritm mai alert, ca să nu le pierd esenţa...;
pentru mine nu-i greu; însă, pentru cei care mă cunosc...se pare că le întind nervii...
Dacă îmi place entuziasmul unei idei, în două ore pot pleca în Italia,
să ajung pe un vârf de munte sau să mă plimb pe malul mării
şi asta din cauză că mă îndrăgostesc de locuri şi oameni;
peste ani şi ani, locurile le regăsesc tot acolo.
Plouă cu amintiri, având în ele picături de miere sau de pelin...,
dar e frumos...
Cu oamenii e mai dificil.
Azi sunt bucuroşi, iar peste două zile le ninge cu tristeţe în suflete,
săpând tranşee pentru a nu fi invadaţi de fericirea celorlalţi.
Le e mult mai uşor să se gândească la lucrurile care nu le plac decât la ceea ce este frumos.
Mă uit la fostele colege de facultate, master, doctorat -  băieţi am fost minoritari...;
Până la 25 de ani şi-au făcut planuri de viitor: cu cine să se căsătorească, câţi plozi să facă (nu mai mult de doi) unde să lucreze, cum să le arate casa...
Le-au ieşit jocurile cu măritişul, job-ul şi casa; a urmat etapa a doua, cea  norilor negri,
în condiţiile în care liniştea în paradis nu poate dura la infinit; unele au divorţat şi s-au întors la părinţi, însă nici celor care nu au făcut acest pas nu le merge bine.
Sunt fete trecute o idee de 30 de ani, frumoase şi cu priviri triste.
Au uitat de entuziasmul care le umplea ochii cu scântei...
Eu am rămas un romantic incurabil...dar văd din ce în ce mai puţini oameni bucuroşi...