Gânduri izolate

Stă singură şi este supărată...

Nu vrea să se gândească la nimeni şi la nimic...

şi a găsit şi o metodă de a-şi izola gândurile care o supără,

atâta timp cât nu are, încă, răspunsuri la ele:

şi-a pus căştile în urechi, iar în direcţia în care se uită vuieşte o cascadă...

Chiar şi fără căşti, după 20 de minute de stat lângă cântecul apei

supărările se duc...
Iar prin mintea ei ar fi ceva de genul:
Un gând zboară pe aripi,
de fluturi,
Iar ochi-mi se opresc la o cană,
cu cafea.
Degetele se duc să agaţe un pahar,
cu vin,
Iar parfumul mi-l mută spre o masă,
cu struguri.
Nu înţeleg de ce timpul stă, iar norii
se plimbă.
Cel mai simplu ar fi să nu încerc să înţeleg
nimic.
Aş fi rămas un timp cu gândul că ştie
doar el,
Deşi eu ştiu cu mult
înaintea lui...
Vreau, oare, ceva? Ar trebui să-mi doresc
ceva?
Eu, care nu mi-am dorit niciodată, dar niciodată
nimic?
Cred că da! Ştiu!
Timpule, stai!
Mă bucur de ce am în suflet,
acum, 
deşi eu nu sunt,
niciodată,
mulţumită de nimic!
Eu...
cea cu inima arsă...
***
Їn spatele meu se deschide o uşă...
Pauza de imaginaţie s-a terminat...; păcat că nu am ajuns la final;
aşa... nu am de unde şti ce-i în mintea fetei...:),
care m-a privit în ochi, 2 secunde, iar ochii i-au trecut prin mine...
Aşadar: la muncă, sau la lucru, sau cum v-o place să-i spuneţi.
Ziua-i lungă şi...abia a început...