Mă las purtat pe
aripi de vânt,
împins spre lumi
cu lumini efemere.
Observ năzdrăvani
fără copilărie,
care zâmbesc
forţat şi amar...
Ascult şoapte din
trecut,
pierdute-n
iluzorii speranţe
si mă uit la
semne şi cifre
care au dăinuit
creatorilor.
Drumul meu îi
spre lumină,
întrerupt fiind,
mai mereu,
de patimi şi
lupte
ţesute de oameni
plictisiţi de
frumosul cotidian...
Sunt un puf...,
singur pe
aripi de vânt,
cu zâmbet
amar
si ochi ca de
curcubeu.
Mă plimb printre
fericiri şi sumbre destine
ascultând oftaturi,
poveşti de iubire
si neînţelese
drame ...
Sunt un puf...
care vrea sa
ajungă în lumină...
oprit de pânzele
de păianjen
devenite tot mai
dese...
Alerg spre
orizont
depaşindu-i pe
cei dinaintea mea,
obosiţi de viaţă,
pâna când,
la rândul meu,
cazând obosit...,
voi fi
întrecut de cei ce aleargă în urma mea,
iar cerul se va
odihni în ochii mei,
fără a mai
fi deranjat
de sărutul
luminii...
E cazul
să...mor putin,
dar nu ca
dintr-o răceală,
sperând că
luntraşul Caron
mă va
plimba, cerându-mi doar un zâmbet...
si oferindu-mi,
în schimb,
alte pânze de
păianjen
înmuiate în
patimi troiene,
iubirea
Xantipei, Hanibbal ante portas,
iconoclasm,
cruciade,
Eppur si muove,
atomi, spini, un ochi de ciclop, gambitul regelui
si frunzele
toamnei ce-mi acoperă sufletul
cu gust de
cireşe amare...
Sunt un
puf...
rătăcitor,
stingher
şi
niciodată înţeles...
ştiind că visul
pastelat al cerului albastru
este
pierdut în ţipete de pescăruşi,
iar iubirea-i un
joc inventat de zei
pentru a crede că
timpul stă în loc...
E beznă...
în vârf de munte
şi în butoiul lui Diogene...
Ce păcat!
Lumânările s-au
stins...
căzând
peste ele lacrimi de îngeri...
---
...
---
...
E aşa de
târziu...
nici
greierii nu mai suspină
şi constat
că am fost
o
nebuloasă...,
un dor călător
sau un puf efemer
aflat Sub sărutul luminii...
