Nea Piciu

Stau pe malul Dunării, la Sulina, şi mă uit la o plasă de pescari, aşezată cu grijă la uscat.
Hai să-ţi arăt instalaţia La rece!, se aude din spatele meu...
Cum vă spune?
Ne-a Piciu!, aşa mă ştie toată lumea pe aici...
Intrăm în cherhana, o clădire cu ziduri din beton, iar în capătul culoarului ne oprim în camera din dreapta.
Aici depozităm peştele, înainte de a-l trimite la piaţă. 
Îl aşezăm în lăzi din plastic şi punem gheaţă peste el...
Mă uit la peştele din lăzi...
Încă nu a murit...
Cu cât vă intră peştele aici?
Cu un leu...
Şi cu cât pleacă?
Cu patru lei...
Mă gândesc la faptul că la majoritatea marketurilor preţul peştelui începe de la 8 lei...
Hai să vezi şi unde facem gheaţa!
Ieşim din camera La rece şi intrăm în alta, unde sunt aliniate trei instalaţii din inox.
Aici preparăm gheaţa...
Pare o cameră mortuară...aşa că ieşim afară, la soare.
Nea Piciu îmi arată un bătrân care se uită cu interes la pescarii ce-şi aduc peştele la cherhana în bărcile cu motoare de Honda.
Îl vezi?
Toată viaţa a prins peşte.
L-a vândut cu câţiva lei, iar acum nu poate trăi din pensie. Abia de are 400 de lei...

Necunoscutul

Se ia o bucată de lemn,
pe care o modelează un artist,
iar rezultatul se amplasează în aer liber, într-un parc...

Liniştea nopţii...trecute

Nu prea se mai poate merge, noaptea, pe splaiul Dâmboviţei...
Au apărut ţânţarii...,
Sunt teribil de mulţi şi foarte otrăvitori, cei care-i alungă cu mâna părând că fac semne de la revedere...
A doua  imagine este făcută de pe vechiul pod de la Grozăveşti spre barajul de la Ciurel, aseară după 9.30 pm.
Printre cele două turnuri din stânga se intră în incinta Politehnicii bucureştene.
Pe jos intră oricine, cu maşina e mai dificil (bariere, carduri de acces...)
Cel de-al doilea turn s-a construit pe terenul fostei Întreprinderi Semănătoarea.
Noaptea, turnul este luminat aproape ca ziua...
Numai că cei care lucrează acolo, ziua, nu au minţile luminate...
Îşi lasă maşinile pe unde apucă.
Este o afacere profitabilă pentru serviciul care ridică maşinile.
Afaceriştii vin în grupuri de câte trei şi numai după ora unu pm...
ştiind că au vad bun la ridicat maşini.
În dreapta sunt căminele studenţeşti...
Nu mai sunt terasele care erau odată...s-au rărit.
A treia imagine este un detaliu al noului pod care se tot construieşte, la Grozăveşti, peste râul Dâmboviţa.
Un pod care a omorât traficul auto în zonă...
Până şi cerul şi-a schimbat culoarea...
E firesc...la nici 2 km de locul respectiv este Palatul Cotroceni...

Haosul

Acum 20 de ani, acolo unde se văd casele din fotografie era un câmp.
Un câmp aflat la o distanţa de 7 km de centrul Capitalei..., unde ciobanii îşi păşteau oile şi, când aveau chef, îşi amenjau şi o stână...
Au trecut 20 de ani...
Nu mai sunt stâni...şi nici oi,
dar, haosul nu a dispărut...
...fiecare a construit cum l-a tăiat capul,
iar zona a devenit teribil de inestetică.
Şi, ca tacâmuil să fie complet, acolo se depozitează maşinile ridicate din locurile în care parcarea este interzisă...,
iar nişte oameni de bine au sfinţit o biserică din lemn, prin 1996..., devenită între timp Aşezământ...
Tot acolo, pe terenul încă viran, între două ţigări şi un apel pe telefonul mobil, posesorii de atelaje depozitează molozul încărcat de la cei care îşi amenajează locuinţele, cu promisiunea că îl vor duce fix...la groapa de gunoi...;

Davidutzu

Salut!
Eu sunt...David...sau Davidutzu, după cum mă alintă ai mei acasă...
Să nu credeţi că m-am rătăcit pe aici...
Mama are în cap numai Homer, războaie, revoluţii, monumente...
Aş fi vrut să spun şi cai verzi pe pereţi, dar cum să o supăr eu pe mama?
Tata, săracul, dacă a auzit că mama vrea să vadă un monument, ne-a adus cu maşina...
Mie mi-a pus un aparat de fotografiat în mână, iar pe mama a last-o să se uite la mormântul unui pompier care a luptat, la 1848, cu turcii...
Da, e frumos pe aici...
Deja m-am prins cum se face vizarea şi pe ce buton trebuie să apăs...
Stau şi mă uit în jur...
Văd numai canon-işti şi nikon-işti...
Dau din coate, au tupeu, că se văd mai mari decât mine...
O să-i mai văd eu peste vreo 15 ani...
Până la urmă ştiţi care-i ideea?
Eu sunt cel mai tare fotograf care a fost până acum pe vreun blog!
Şi ştiţi de ce?
Câţi fotografi au ţinut în mână şi au apăsat pe declanşatorul unui aparat de fotografiat la vârsta de doi ani, ca mine?

Ziua Veteranilor

Intru în Sala de marmură de la Cercul Militar Naţional (27 aprilie ac.), trăgând cu ochiul la câteva cărţi aranjate pe două mese, în timp ce  muzica militară răsună în difuzoare (De cât timp nu am mai auzit noi muzică din asta!, îi spune generalul Mircea Chelaru generalului Marin Dragnea...)


Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război din  România a organizat o Adunare solemnă, dedicată sărbătorii Zilei Veteranilor de Război.
Au fost invitate să participe 21 de instituţii (Preşedenţia României, Senat, Camera Deputaţilor, Guvern, etc), ataşaţi militari străini, politicieni şi personalităţi din viaţa culturală sau militară.
În prezent, în România mai trăiesc cca 64.000 de veterani de război, 9.000 de văduve de război şi 189.000 de văduve de veterani de război.
 Ziua Veteranilor de Război din România s-a instituit în baza Legii nr. 303/2007, sărbătorirea acesteia organizându-se, anual, pe 29 aprilie.
După mesajele de rigoare, o serie de veterani au fost decoraţi cu Ordinul Virtutea militară în grad de Cavaler, iar toţi veteranii au fost avansaţi onorific în gradul următor, prin Ordin al ministrului apărării naţionale.

Dincolo de atmosfera de gală,
mi-a plăcut cum au fost aranjate etichetele de pe masă, mai ales că am văzut cine s-a ocupat de ele...

Am constatat că veteranii de război nu-şi arată numărul anilor, deşi au trecut lejer de 90...

Şi am avut timp să mă uit şi la un ataşat militar...

La cupa de şampanie de la final nu am stat, că am fost cu maşina...

Soare cu...ochelari

Ne-am obişnuit să purtăm ochelari de soare...
Dar de ce să nu se uite şi el la noi prin ochelari de soare?

Amenda

Schumacher, cel cu fierul produs în SUA,  a fost detectat de radar cu 90 km/h în localitate...
Încă două trăznăi din astea şi va rămâne cu ochii în soare, ca şi cei doi de la apusul de aseară,
urmând să meargă cu bicicleta, dacă tot îi place...
Măcar pe astea le ignoră radarul, iar japonezii mergeau cu ele, în al doilea război mondial, chiar dacă aveau pană...

PS: totuşi, au fost băieţi salon: au pus radarul la ieşirea dintr-un viraj mai strâns; dacă era larg...aveam 120...

1887

Ieri am fost într-o pădure, înainte de Snagov, iar printre picături am văzut şi un cimitir de călugări.
Necropole de călugăriţe am mai văzut, chiar de mai multe ori...
La călugări e o altă lume...
În primul rând,  mormintele de sec. XIX sunt impozante.
Însemnele de căpătâi sunt exclusiv din piatră, fiind atent dăltuire. Dovada e în imaginea postată...
Urmează mormintele călugărilor cu funcţii, decedaţi în ultimii 30 de ani.
Civilizaţia şi-a pus amprenta în alt mod.  Crucile sunt făcute exclusiv din marmură albă, iar unele au chiar şi fotografii.
În partea din spate sunt amenajate mormintele călugărilor fără funcţii.
Cea mai veche cruce datează din perioada interbelică, fiind făcută din lemn masiv.
Toate celalte însemne de căpătâi sunt realizate din metal, iar pe plăcuţe miniscule din inox sunt trecute datele de identificare.
Crucile sunt aşa de bine aliniate încât am avut senzaţia că mă aflu în Cimitirul din Arlington...
Şi mai este ceva inedit...
În cimitir există şi mormântul unei tinere care a murit la vârsta de 35 de ani...
Nu a fost călugăriţă...
Mormântul acesteia a fost amenajat în latura stângă, acolo unde din faţă şi până în spate ai senzaţia că te afli într-o livadă,
din cauză că nu mai sunt şi alte morminte.
Fata a provenit dintr-o familie înstărită.
Pe mormântul acesteia florile nu sunt sădite, ci au fost aduse în ghivece de mici dimensiuni şi lăsate în spatele însemnului de căpătâi.
O tentaţie la care unii nu au putut rezista. O parte din flori au fost luate din ghivece cu tot cu pământ...
Şi mai sunt melcii, unii ascunşi în iarbă, pe care-i auzi cum trosnesc sub tălpi.
Nu lipsesc albinele, care nu se grăbesc, iar din depărtare se aud broaştele ce îşi dreg glasurile...

PS: Melcul din fotografie doarme pe o inscripţie din 1887...

Recitalul

Am ajuns o idee  mai devreme...
Suficient ca să ne uităm mai de aproape...
Şi să vedem că fima Essex are sigla trecută şi în interiorul pianului...
După 60 de minute, spectatorii din sala arhiplină au aplaudat prestaţia lui Lucian VELCIU la scenă deschisă, după recitalul pe care pianistul l-a ţinut, aseară, la Palatul Brâncovenesc.

Mă doare!

Este trecut de ora 3...
Stau pe o bancă, la umbră, şi chinui un suc de portocale.
Ma gândesc că peste o zi va fi sărbatoarea Sfântului Marcu...
De undeva din dreapta vine un grup de bărbaţi, masivi, îmbrăcaţi la ţol festiv...
Dacă nu ar fi fost costumele, m-aş fi gândit că au venit să facă antrenament la sumo.
În spatele lor vin doamnele, domnişoarele şi trupa de copii.
O fată brunetă simte criza pe propria-i piele: ea a crescut, iar rochia i-a rămas cu două numere mai mică, trecându-i cu 20 de cm de bazin...
Vine şi mireasa...
E iritată, se vede după faţa ei...
- Năşică! Năşică! 
- Da!, dragă...
- Năşică! Eu numai pot!. Mă doare! Îmi dau manuşile jos...că ma strâng rău...
- Dragă, stai cu ele aşa!, că o singură dată în viaţa eşti mireasă!
Vine şi băiatul responsabil cu pozatul...
Are un aparat de buzunar: unul mic, negru şi urât...
Îi propteşte pe miri în faţa unui copac, şi-i fotografiază de jos în sus, spunându-le:
Atenţie la mine! Nu clipiţi... Gata! E gata!
Ce fraieri sunt unii...şi ce noroc au alţii...
Mi-am terminat sucul...
Ma uit la ochii miresei...
Sunt frumoşi...ca şi ziua în care s-a măritat...
Pornesc fierul si plec...
La orizont cerul bate spre gri...

PS: am uitat de mănuşi...
Mirele a fost total neinteresant: neras, iar când mă uitam la el aveam senzaţia că văd un butoi...

Ochiul

 

Este cel mai frumos ochi pe care l-am vazut ieri...

Dar nici pina azi nu am inteles la ce se uita porumbelul...

Mama!

Nu ma mai inteleg cu el!
Ia-l de aici!
Cheama-l la tine!
Hai mama!, te rooog...

Din seria: de prin parcurile bucurestene adunate....

Batumi

Sulina.
28 martie ac.
5.15 am.
Batumi...
ultimul vapor ancorat,  în seara precedentă, la Sulina...

Crocodilul

Dimineaţă...
la nici o oră după răsăritul soarelui...
mă aflam pe marginea unei bălţi...
şi am văzut un crocodil...
pe o buturugă...
privind...ca tâmpul...
la aburul ce ieşea din apa...
dichisită cu trestii, broaşte ţestoase, raţe, pescăruşi şi alte minuni...
În fundal: balta şi aburul...
În prim-plan: ceea ce a mai rămas dintr-un copac...

Mariţa

12 ianuarie 1878.
Ruşii nu i-au mai vrut pe români alături, în drumul lor spre Bosfor, după ce Plevna a căzut asediată...
Aşa că armata Regelui Carol I atacă localitatea Inovo (Smârdan).
După câteva ore de luptă, oraşul este cucerit.
286 de militari români au rămas definitiv pe pământ bulgăresc...
Au murit şi civili, mulţi provenind dintre aromânii din zona Timocului, implicaţi în sprjinirea armatei române.
Una dintre victime a fost Mariţa, o copilă de 12 ani, care le-a cărat militarilor români apă cu o găleată din lemn.
Aromânii au dezvelit în memoria Mariţei, în 1905, o statuie  din bronz, realizată în ronde-bosse, în cimitirul militarilor români. Fetiţa ţinea o găleată în mâna stângă, iar în mâna dreaptă avea o coroană din frunze de laur, pentru frunţile eroilor români.

1 septembrie 1916.
Bulgaria atacă violent România, sprijinită de germani şi turci. Peste cinci zile, armata română a fost înfrântă atât numeric, cât şi tehnic: nu mai avea muniţie!, iar bulgarii se laudă, şi în prezent, cu cea mai mare victorie din istoria lor contra ţiganilor de români.
Naţionaliştii bulgari au aruncat în aer o parte dintre monumentele eroilor români.
Monumentul Mariţei a avut aceeaşi soartă...

10 mai 2001.
O replică din piatră a Mariţei a fost dezvelită într-un parc din municipiul Calafat, după ce aromânii au constat că, la sudul Dunării, insistenţele lor au rămas fără rezultat...
Pe o placă din marmură albă, montată în latura dreaptă a monumentului sunt inscripţionate cuvintele:

ÎN MEMORIAM / MARIŢA / FETIŢA VLAHĂ ÎM- / PUŞCATĂ DE TURCI / LA SMÂRDAN ÎN TIMP / CE DUCEA APĂ SOL- / DAŢILOR ROMÂNI. 1877

Ceea ce va dăinui

Pe malul Mării Negre, o firmă din România lucrează cu ce poate (tractoare şi târnăcoape) ca să distrugă una dintre ultimele zone costiere sălbatice din Europa, sau, dacă ne luăm după proiect, ca să amenajeze o staţie de epurare, să amplaseze  bazine de înot, un camping, un ansamblu discotecă – bar de noapte... 
Termen de finalizare: anul 2011...
Practic, din Sulina se merge spre mare pe un drum neasfaltat, mărginit de o parte şi de cealaltă de case
ce amintesc de periferiile Bucureştiului interbelic. Case simple, unele din lemn şi chirpici, altele din cărămidă.
Marginea dinspre mare a Sulinei este păzită de cimitir.
Bine, e impropriu spus cimitir, fiind vorba despre un complex de trei cimitire într-unul,
fiecare având propriul sistem de împrejmuire (gard din beton la evrei, din tablă şi sârmă la musulmani şi din sârmă la ortodocşi).
După cimitir, drumul se chinuie să ajungă la mare. Se chinuie la propriu. De o parte şi de cealaltă,
Dunărea şi-a trimis, când şi când, semnalele sale de dragoste, formându-se bălţi şi băltoace,
în care vacile pasc liniştite, iar caii sălbatici se adapă în voie - când nu sunt fugăriţi de câini -.
Casele se fac exclusiv din lemn.
Totuşi, cei care au  intenţia să investească în proiectul de la Sulina, aflat la 300 m de malul mării,
să nu uite să-şi cumpere o barcă.
Aşa după cum se vede şi în fotografie, Dunărea nu iartă pe nimeni şi este posibil ca proprietarii să nu poată ieşi din case...
Maşinile ar fi la fel de utile tot aşa cum sunt şi în Pipera, după ploaie...
Da, şi mai este un element care va dăinui acolo, chiar şi după ce Şantierul în lucru va dispărea:
aşa frumos bate vântul, spre seară, iar nisipul sărută, fără reţinere, tot ceea ce întâlneşte în cale...

Deţinuta

Da...
este o deţinută...
din cauză că stă...
între gratiile unei biserici...
ştiind că...
fără niciun efort...
tot va primi...
ceva firimituri...
de la trecători.
Iar vântul bate...

Între cer şi pământ...

De foarte multă vreme nu am mai văzut melci în Bucureşti...
Azi am avut noroc,
iar ploaia de ieri a făcut liliacul mai frumos...
Între cer şi pâmânt, lucrurile mărunte au fost spălate de praful cotidian...

3 D la Cotroceni

Am ajuns pe ploaie...ieri, la 17.55, la Cotroceni...
Au fost băieţi buni la filtru, iar la garderobă ne-au rugat să ne băgăm pantofii la peria automată.
În sală ne-au dat ochelari 3 D, de unică folosinţă, ca să ne uităm la 10 fotografii realizate în interiorul Palatului Cotroceni...Alte fotografii au fost expuse în două săli mai mici.
Afişul evenimentului avea 2 m înălţime...din cauza sponsorilor. Probabil că dacă vernisajul s-ar fi făcut la o librărie sau într-un alt muzeu din Bucureşti, nu s-ar fi înghesuit aşa de mulţi amatori de mecenat...
La 6.30, la 30 de minute de ora la care trebuia să se verniseze expoziţia, cineva a spus că...vremea ploioasă a omorât traficul din Bucureşti, iar invitaţii nu au ajuns...dar sunt în drum spre Palat...
Nu-i bai...am plecat eu...tot pe ploaie...
Fotografiile 3 D vor zăbovi la Cotroceni, pentru public, de la 21 aprilie şi până la 6 mai...
_____________

Imaginile sunt mai mari de formatul A 3, fiind aşezate pe stative din lemn; conţin detalii din Muzeul Cotroceni: o statuetă, biroul Reginei, o vază, etc; din punct de vedere al încadrării, unele sunt plonjate; cei care le-au realizat au fost mai mult interesaţi de efectul 3 D...; văzute cu ochiul liber, fotografiile au două culori majoritare: roşu şi albastru şi par spălăcite.
Cu ochelarii 3 D, imaginea din prim-plan se detaşează clar de fundal, iar dacă cel care o priveşte se mişca la stânga sau la dreapta fotografiei, prim-planul pare că rămâne fix, iar fundalul se mişcă odată cu privitorul...
Tehnic: este posibil să se fi fotografiat fie cu un dispozitiv care permite translatarea aparatului foto cu 63 de mm în faţă şi lateral faţă de locul unde s-a realizat primul cadru sau au fost folosite două aparate de fotografiat, respectându-se principiul cu cei 63 de mm - astea sunt cele mai simple metode...
Mi-a plăcut modul în care au fost înrămate fotografiile.
Nu mi-a plăcut iluminatul din sală. A fost cel mai neprofesionist iluminat dintre toate vernisajele la care am fost până în prezent.
Alte imagini, la soră-mea...

18 aprilie

Altă zi...
Acelaşi loc...
Aceeaşi oră...
Fizionomii cunoscute...
Cineva care mă întreabă: Nu serios, tu ai venit şi ieri aici?
Altcineva care-mi spune. Hai înăuntru, că începe!
 PS: Blondă şi puţin nebună!

Ţintă ratată

M-a sunat o cunoştinţă.
Fată faină...
Vroia să-şi boteze fetiţa..., iar eu eram unul dintre invitaţi
Îmi spune numele bisericii, ora (3 pm) şi ziua: 17 aprilie.
Ajung cu maşina la Grădina Icoanei, în 17 aprilie, cu cinci minute înainte de ora 3...
Mă uit în curtea bisericii...Nu văd nicio fizionomie cunoscută....
Poate s-au ascuns toţi în interior...
Intru...E foarte aglomerat...
Caut feţe cunoscute...Nimic!
Preotul ţine un copil în braţe şi spune: Nu este nicio regulă în biserică privind faptul că băieţii trebuiesc botezaţi înaintea fetelor...
Trag într-o lumânare albastră şi ies afară...
Ies şi părinţii cu copilul botezat...
Ce copil liniştit...Taică-su deja a uitat de el...
Cineva ţipă lângă mine: Au! A uitat să-şi seteze aparatul pentru exterior şi şi-a ars imaginile. Noroc că aparatele digitale au display. O altă fată îşi şterge lentila DSLR-ului direct cu haina...
La 50 de m de biserica în curtea căreia sunt se află o altă biserică...
Îi telefonez cunoştinţei:
Eşti în cealaltă biserică?
Dar tu eşti la biserică?
Da!, nu ai spus la ora 3?
Dar astăzi este sâmbătă...
Normal că este sâmbătă!
Dar eu am programat botezul duminică...
Bine, pa! Ne vedem mâine...

Adolescente inventive

Ieri, rătăceam pe aleiile unui parc.
Urcam...
Două adolescente coborau pe un skateboard, dar nu oricum...
Cea din spate asigura echilibrul, ţinându-şi rolelele cum erau, odată,
roţile suplimentare la cei care învăţau să meargă pe bicicletă.
Cea din faţă era responsabilă cu direcţia şi cu frânatul.
Şi amândouă râdeau...
...iar trecătorii le făceau loc...
Fata cu frâna este dusă pe la biserică...doar are ceva brăţări pe mână...care nu se găsesc pe orice tarabă...
Adolescenta din spate este pierdută printre culori, doar şi-a asortat culoarea unghiilor cu un şiret de la pantaloni.
Şi amândouă rîdeau...

PS: şi sunt aşa de frumoase florile din parc...

Ariel

O după-amiază în Grădina Cişmigiu...
Cei trei tineri sunt bruiaţi de o persoană care îi întreabă pe unde le place să cânte...
În fine...
Băiatul din centrul imaginii se numeşte Ariel...şi a fost unul dintre cei trei organizatori ai Marşului bicicliştilor de sâmbătă...
Fetei îi place  Pasărea Colibri şi cântecul Strada Popa Nan...

Zboruri frânte

Uneori, similitudinile nu au cum să nu fie observate...
...chiar dacă sunt la mulţi ani distanţă...
Astăzi este zi de Doliu naţional.
Lech Kaczyński, preşedintele polonez, va fi condus pe ultimul drum...

Similitudini...

1. 
La 4 noiembrie 1957, Gheorghe Gheorghiu Dej, preşedintele României, a refuzat să meargă la Moscova cu avionul, pentru a participa la aniversarea Revoluţiei din noiembrie, invocând o răceală...Delegaţia română a plecat fără şeful statului, înlocuit de...Nicolae Ceauşescu.
Lech Kaczyński a fost nemulţumit de ceremonia organizată de Vladimir Putin la Katyn, stabilind să organizeze o ceremonie privată, la o distanţă de trei zile...
So: ambele delegaţii mergeau la o ceremonie....
2. 
Avioanele folosite au fost de producţie rusească (românii au zburat cu un IL - 14, iar polonezii cu un Tupolev 154). Căutaţi sensul cifrei 4...
3. 
Ambele aeronave au pierdut din altitudine, acroşând copacii (IL-ul nostru a bărbierit copacii pe o distanţă de 120 de m...).
4. 
Ambele aeronave au luat foc.

5. 
În ambele cazuri au fost consideraţi vinovaţi piloţii (ai noştri erau ruşi...; ai lor nu, dar nu prea înţelegeau rusa) - varianta că Lech Kaczyński i-ar fi ordonat pilotului cum să aterizeze nu stă în picioare, în condiţiile în care procedurile de zbor nu se modifică după cum bate vântul...
6. 
România şi-a revizuit radical procedurile de zbor privind delegaţiile la nivel înalt, după accident.
Polonezii au declarat că vor face acelaşi lucru...
7. 
La Bucureşti, numele lui Grigore Preoteasa, singurul dintre membrii delegaţiei române care a murit ars de viu în IL -14, a fost dat Întreprinderii Electromagnetica, Şcolii elementare nr. 168, unde acesta a învăţat, şi Casei de cultură a studenţilor.
Lech Kaczyński a fost declarat, post-mortem, cetăţean de onoare al Varşoviei.

PS: un student român care a participat la funeraliile lui G. Preoteasa a devenit, peste  34 de ani, preşedintele României...

Patronul

Bucuros că îmi merge afacerea cu cherhanaua de la Sulina am decis să-mi extind activitatea şi în Bucureşti.
Am închiriat un spaţiu la Big-Berceni.
La început mi-a mers bine. Nesperat de bine. Profitul mi-a crescut cu 300 %. Dar nu puteam să stau zilnic la magazin, că trebuia să mai merg şi la Sulina.
Cum plecam de la Bucureşti, cum vânzările de peşte o luau razna în afacerea mea.
Cred că cei care lucrau pentru mine îşi aduceau marfa lor...altceva decât peşte.
Ăsta nu ar fi fost un necaz chiar aşa de mare...
Dar au venit altele. Mă sunau băieţii de la magazin: Şefu! A venit un consilier de la Primărie. Vrea şi el doi peşti, din aia mari...Puteam să-i spun că nu-i dau? Na era bine să mă pun rău cu ei, tot aşa cum nu aveam cum să verific dacă la faţa locului se afla un consilier de la Primărie...
Pe urmă s-au înteţit controalele de la Garda Financiară. Veneau săptămânal. M-am interesat şi am aflat că ceilalţi afacerişti m-au reclamat. Degeaba aveam acte, facturi, casă de marcat, totul ca la carte.
Trebuiau să mă cureţe...
Aşa că am renunţat la afacerea de la Bucureşti...

Marşul bicicliştilor

Un anunţ cât un bulgăre de zăpadă, rătăcit pe internet - blogger, facebook, twiter,  wordpress, etc - a creat o pseudoavalanşă de biciclişti, azi, pe pista de biciclete de la Piaţa Presei şi până în Herăstrău, via şoseaua Kiseleff.
Organizatorii au mizat pe prezenţa a numai 150 de biciclişti, norocoşii primind bentiţe galbene, pe care şi le-au legat pe unde au apucat.
Startul cursei a întârziat cu 40 de minute - două VIP-uri, bărbat şi femeie, trebuiau să fie musai în capul coloanei...dar...au uitat de principiul nobleţea obligă...
În realitate, numărul celor prezenţi a fost undeva la 1.000 de oameni.
Cel mai tânăr participant a avut patru ani, iar cel mai vârstnic a trecut lejer de 60...
Bicicletele au fost ca şi maşinile: unele mai ieftine, altele mai scumpe...
Nu au lipsit capricioşii, care au vrut să fotografieze în timp ce mergeau cu bicicleta sau trecătorii care s-au uitat cu un aer flegmatic la coloana risipită...
La final, amatorii de pedalat s-au oprit la Teatrul de vară din Herăstrău...urmând programul artistic...
Of-ul organizatorilor marşului a fost determinat de faptul că pistele pentru biciclişti din Bucureşti sunt insuficiente, fiind de găsit numai în centrul oraşului...
Baiul este că aşa vor şi rămâne...:)
În centrul Capitalei a fost posibil să se amenajeze piste pentru bicilişti, trotuarele fiind ceva mai late.
Celelate trotuare au devenit locuri de parcare...
Cu sau fără piste marcate pentru biciclişti, destinaţia trotuarelor văduve va rămâne aceeaşi.
La cât s-a fotografiat, probabil că din seara asta va urma o avalanşă de imagini pe blogger, facebook,  wordpress, etc
În concluzie: operaţia a reuşit. Pacientul este mort...

PS: ştiţi de ce merg unii puşti teribilişti cu bicileta?
Nu-i pune nimeni să sufle în fiolă...