Un el, o ea şi un copil îl însoţesc pe un bunic la gară,
urcându-l în tren...
Echipa pleacă...
Bunicul se uită nostalgic după iei...
Iese pe geam şi ţipă: Ăăăăăăăăăăăăă!
Grupul se opreşte şi se întoarce spre omul vocală...
care le face cu mâna şi le spune: Să nu mă uitaţi!
O imagine trista.
RăspundețiȘtergereO viata mai simpla, ne-ar permita sa nu ii uitam pe cei care conteaza cu adevarat pentru noi.
...uneori cuvintele vin mai greu decat te astepti...
RăspundețiȘtergereexcelent titlu ... sunt curios ce au răspuns ceilalţi
RăspundețiȘtergerene atrageţi atenţia folosind cuvinte, şi în cazul acesta litere, care trezesc curiozitatea...Savurăm ce scrieţi şi abia apoi înţelegem de ce aţi ales titlul... Exprimă o dorinţă, acea de a nu fi uitat...
RăspundețiȘtergereEu cred ca-n realitate bunicul nu se gandea la uitare. Batranii stiu ca tinerii uita repede deoarece sunt absorbiti de viata tumultuoasa. Eu cred ca ramasese ceva nespus. Ei, batranii, bunicii, stiu ca noi ii uitam si ca ne-aducem aminte de ei cand trebuie sa venim la sfarsit si-atunci ne pare rau ca nu le-am dat mai multa atentie. De-ati stii cat sunt de permisivi si cat ne inteleg....
RăspundețiȘtergereCe trist ni se scurg zilele departe de parinti. Si ce tristi ne cresc copiii fara bunici.
RăspundețiȘtergereUneori chiar ii uitam si ne aducem aminte de ei cand nu mai sunt. Si doare atat de tare. Dar ne fura viata cu maruntisurile ei... Si nu ne au decat pe noi.
RăspundețiȘtergereDeschizi rani, Cataline!