Doamna cu umbrelă...

Se mai întâmplă să trec pe la Bellu, aşa ca să pierd timpul...şi să mă plimb printre poveşti...
Dacă cineva ar fi interesat ar putea scrie o carte mai mult decât substanţială
privind modul în care o serie de  morminte vechi dispar subit, fiind înlocuite cu altele fade...
Iniţial pleacă la plimbare, pe bucăţi, gardul din fier forjat care delimitează suprafaţa mormântului...
Ulterior, cineva îşi pierde echilibrul, reuşind să şi-l recapete graţie crucii de căpătâi.
Omul rămâne în poziţie verticală, iar însemnul de căpătâi îşi începe o nouă existenţă: cea orizontală...
Peste alte câteva zile în locul respectiv răsare o groapă, cu pereţii zidiţi şi lăsaţi să se usuce la soare...
Şi dacă tot suntem la Bellu să vorbim despre un monument...o statuie din marmură albă...
care o reprezintă pe Katalina Boschott.
De tânără s-a îndrăgostit nebuneşte un bucureştean cu dare de mână, căsătorit şi cu plozi acasă...
Ideea de a-şi vedea amanta zilnic a rezolvat-o simplu: a angajat-o guvernantă...
În scenă intervine soţia îndrăgostitului, care o otrăveşte pe amantă...
Omul cu suflet ars i-a comandat lui Raffaello Romanelli o statuie care să o reprezinte pe Katalina,
dezvelind-o lângă cavoul familiei.
Intervine pentru a doua oară soţia omului bogat, care dispune ca statuia să fie demontată
şi reamplasată spre capătul cimitirului Bellu...
O altă versiune a poveştii de iubire este că omul bogat a avut o soţie lipsită de gânduri negre şi că amanta i-a fost omorâtă de un medic, Katalina afirmând: „Cet animal de médecin m’a tuée!“ (Animalul asta de doctor m-a ucis!). Aceste ultime cuvinte ale Doamnei cu umbrela au fost scrise în relierf, cu litere din aur, pe un perete din granit...
Dar, trăim în România...
Literele în relief de pe peretele vertical au căzut sub vraja unor mâini nevăzute...
La un secol distanţă, statuia Doamna cu umbrelă îşi păstrează farmecul, la picioarele ei odihnindu-se valoroase cuvinte:
Raffaello Romanelli, Piaţa Sfântului Spirit, nr. 2, Florenţa...