După 40 de minute de mers spre Castelul de la Poienari,
fata s-a oprit lângă zidul fortăreţei,
ascultând, cu ochii închişi, cum cărămizile îi şoptesc
despre oameni şi locuri de demult...
Când povestea s-a terminat,
Ruxandra a deschis ochii
şi a zâmbit...
Mie îmi place Ruxandra :).
RăspundețiȘtergerefrumos ai încadrat
RăspundețiȘtergereCe frumos si-a proptit capul de zid! Zambetu-i cerea privirea visatoare...:)
RăspundețiȘtergerefrumos portretul
RăspundețiȘtergerefaine ultimele poze...vad ca ai avut o vacanta plina...abia astept sa plec si eu in itineranta:D:D:D:
RăspundețiȘtergereEste zambetul invingatorului care termina cursa de 40 de minute.
RăspundețiȘtergereNu-i usor sa ajungi treci peste cele 1480 de trepte.
Cel putin mie nu mi-a fost cand am vizitat cetatea acum 2 ani :)
Oare cum era pentru atacatori care isi carau pana acolo scuturi, sabii, armuri si cadn ajungeau sus trebuiau sa fie mai vioi ca niciodata?
un portret reusit...cred ca si povestea a fost captivanta...
RăspundețiȘtergereAscultând, cu ochii închiși, îmi amintesc de-o bumbăceală.
RăspundețiȘtergereÎmi pare rău.
Nu știu dacă pot zîmbi.
Sper să ajung, curând, la cetate, să le ascult şi eu! Că altfel, nu te cred :)
RăspundețiȘtergereun zambet cuminte strecurat printre gene...adresat...cui? :)
RăspundețiȘtergere