De ici, de colo...

În ultimele săptămâni m-am jucat.
Am mers către nord sau către sud, uneori spre vest...
Spre nord am văzut ceva din tren...când soarele se pregătea să moară...
Evident, originalul din teren e mult mai frumos...în comparaţie cu caricatura mea...

Spre sud, m-am oprit în două locuri...
O dată ca să prind o albină fumată...la 10 km de Bucureşti...

...iar a două oară să aud cum bate vântul pe malul Dunării...

Peste toate, soarele pare  mai puternic...spre vest...

 

Trece timpul...

...iar noi ne scurgem odată cu el...
Ieri s-au împlinit trei ani
de când Patriarhul Teoctist a trecut la cele veşnice...

Nedumerire

De ani de zile mă tot uit la vulturul de la Mitropolie
şi de ani de zile aştept,
nu, nu să-şi ia zborul,
ci să-i cadă crucea din cioc...
...şi să plutească pe o rază de soare,
până când va doborî
o placă din marmură albă,
a cărei inscripţie
falsifică trecutul
şi minte viitorimea...

Socoteala...

Un britanic a lucrat ca osptar, la un hotel, o viaţă...
Între timp, pe banii lui, al lui fecior a devenit licenţiat, bucurându-se de cercurile înalte ale societăţii...
De taică-su a uitat; bătrânul dormea tot la hotelul unde lucra, până când firul vieţii i s-a rupt...
Moştenitorul a mers să intre în posesia lucrurilor rămase de la bătrân...
Printre ele, un carneţel i-a atras atenţia...
Erau notate acolo toate cheltuielile făcute cu creşterea copilului;
bani tăiaţi de la crema de pantofi pentru a-şi trimite băiatul la film;
bani tăiaţi de la repararea maşinii de călcat pentru a-i lua băiatului o cămaşă...
bani tăiaţi de la ...pentru băiat...;
şi tot aşa...pagini întregi de carneţel, însumând ani de viaţă...
Pentru ce?
Pentru un el ajuns cineva, dar care şi-a lăsat bătrânul să moară sărac...
Ochii moştenitorului s-au umplut de lacrimi, după ce a înţeles sacrificiile făcute de bătrân;
era prea târziu, nu mai putea să-l ajute...
Oare dacă unii dintre copii ar conştientiza ce eforturi au făcut părinţii lor, pentru a-i duce înainte,
i-ar mai trata cu sictir?

Spre Vest...

...sau când drumul pe care mergem
nu ne duce în direcţia în care privim...

Promisiunea...

Data viitoare nu am să o mai las pe ameţita asta
să mă mă golească de tot.
Promit...

Mircea Dogaru

Vă recomand să vă duceţi în Cipru, în Antalya, oriunde în Marea Mediterană. Acolo se vorbeşte în rusă, ca primă limbă, în palate, în hoteluri de cinci stele; toate sunt proprietăţi ruseşti. Rusia nu s-a destrămat, ci s-a extins. Noi gândim la nivelul secolului XIX – începutul XX: „o armată faţă în faţă cu graniţa”. Nu, Rusia e peste tot, inclusiv în România. Rusia există politic acolo unde o concentrare de populaţie rusească face jocul în zonă, iar economic Rusia a cuprins toată Marea Mediterană, Rusia a trecut oceanul. Suntem în altă lume, suntem în mileniul trei, nu mai putem gândi soldatul faţă în faţă cu soldatul inamic. Cei mai cumpliţi inamici suntem noi înşine, în vanitatea, în lăcomia, în prostia noastră, în setea noastră de putere!

Stâlpii

În interiorul Cercului Militar Naţional,
în Sala de marmură,
stâlpii care susţin plafonul
au fost înlocuiţi
de personaje antice...

Lumini şi umbre....

Prin 1990,  o pădure aflată în apropierea Dunării a fost rasă cu totul...de noii proprietari.
De ani de zile, copacii sănătoşi sunt făcuţi pachet şi ajung în camioane care gonesc spre neştiut...
Cine mai merge la munte ştie...
Uneori, natura îşi plăteşte tributul altfel...
Furtuni de câteva minute rup, pe o rază de câteva hectare, copaci mai bătrâni decât un secol...
Ceea ce scapă de mâna omului...

Marketing...

Să abstractizăm şi să zicem că vreţi să vă faceţi reclamă la ceva...
Un ceva pe care să îl faceţi cunoscut în România şi nu numai,
fără să vă deplasaţi din acelaşi loc şi fără să vă promovaţi ceva-ul pe internet.
Tot ce vă trebuie sunt nişte pliante...
şi oameni care să treacă pe lângă Dvs mai ceva decât pe la o biserică în zi de sărbătoare...
Aşa că...locul ideal ar fi pe Transfăgărăşan, la cota 1.690,
unde oameni şi oameni opresc miraţi şi merg, cu paşi mărunţi, să vadă o cascadă...
Maşinile îşi fac cu greu loc...mergând ca într-o zi de duminică pe lângă o piaţă...
O parte din spaţiu a fost deja monopolizat de comercianţii de îngheţată, bere, miere, porumb fiert, etc...
Eu ştiu ce aş vinde acolo: trepiede!

Agitaţie

Mai am o idee şi ajung în gară.
Soarele s-a ascuns în nori.
Pe un peron secundar o femeie cu doi copii mănâncă roşii şi brânză. Nu au pâine..
Peronul principal geme de lume.
Un iubitor al licorii lui Bachus doarme pe beton, ţinându-şi un pantof în braţe.
Celălalt pantof e la locul lui...
Ciudată dragoste...
Ceva mai încolo, un el o îmbrăţişează pe o blondă...
Ei nu-i pare rău că pleacă; chiar se bucură...;
oricum, el e îmbrăcat naşpa, cum mai spun uneori fetele...
Două adolescente stau la marginea peronului...aşteptând să le aducă cineva biletele.
Sunt fâstâcite...
O fetiţă strigă la taică-su:  Vine trenul! Hai!
Omul nu schiţează niciun gest. Priveşte în gol...
Fetiţa zâmbeşte; se întoarce şi îl trage forţat de haine...
Amândoi ajung pe peron.
Personalul opreşte la linia doi...Are numai patru vagoane.
Tineri şi bătrâni, înarmaţi cu paporniţe, aşteaptă să coboare cei care au ajuns la destinaţie.
Majoritatea au aceleaşi priviri pierdute în gol...
Personalul pleacă...
Mă uit la peronul pustiu, condimentat cu un om îndrăgostit de un pantof negru...
La aceeaşi linie doi opreşte Intercity-ul de Bucureşti.
Ajung în vagonul 11, populat cu numai trei călători: unul citeşte o carte, iar doi se uită la filme pe DVD.
Îmi deschid laptop-ul şi mă pun pe scris:
Mai am o idee şi ajung în gară.
Soarele s-a ascuns în nori. 
... 

Cu ochii în soare...

 

Este o expresie pe care o mai aud uneori: Asta numai mie mi se putea întâmpla!

Fără să vreau am ajuns la cuvintele amintite...

Merg pe munte cu geanta agăţată de gât, obiectul  intră în balans, iar aparatul face un salt înainte...;

din câtă frunză şi câtă iarbă este în jurul meu, obiectivul aparatului a găsit cel mai bun prilej să sărute o piatră cât pumnul...; singura piatră de pe o rază de 50 de m...; stau în iarba umedă, ca un săritor după ce a ajuns în groapa plină cu nisip, şi mă uit la lentilele obiectivului, ale căror ciobuleţe pot concura cu succes la categoria spărturilor de ordinul micronilor; desfac obiectivul, mă mai uitat o dată la cioburi, şi-l arunc aşa cum aruncă pescarii momeala la peşte, într-un fir de apă ce rătăceşte în apropiere...

Mă uit la orizont şi stau, la propriu, cu ochii în soare...

Caut obiectivul de zile negre, ăla de stă în geantă aşa ca să nu râdă nimeni de mine că nu am nimic pe acolo, îl pun pe aparat şi fac şi eu o poză cu imaginea din faţa mea...

PS: îmi trebuie un detector de metale:); acumulatorul aparatului s-a rătăcit  într-un lan de floarea soarelui; nu a căzut pe nicio pietricică, că s-ar fi auzit...

Dar, să revenim la oile nostre: Asta numai mie mi se putea întâmpla! :)

Beţivul

Într-o seară, un beţiv care rezema un stâlp de iluminat
a fost trimis de un poliţist acasă...
Pleacă beţivul, agale, pleacă şi poliţistul...
La 12 noaptea, poliţistul ajunge cu rondul la stâlpul de iluminat,
iar lângă el îl vede pe acelaşi beţiv,
care încerca să introducă o cheie în corpul de iluminat...
- Măi omule, mergi acasă!
- Dar sunt acasă!
- Şi de unde ştii?
- Este lumină la unu!

Sunetul...

...sau când zelul orchestrei
o ia înaintea dirijorului...

Memorialul

Pe la 11 noaptea mă jucam pe o tablă de şah din Parcul Carol, plecând gonit de ţânţari, dar nu înainte de a-mi propti aparatul pe geantă şi a-l lăsa să facă ce poate şi el...
Pe locul unde se vede fostul Mausoleu din Parcul Carol a fiinţat Palatul Artelor, din 1906,
transformat apoi în Muzeu Militar, la 8 septembrie 1919.
Clădirea a fost demolată după cutremurul din 1940, iar în locul acesteia mareşalul Antonescu a intenţionat să amenajeze, începând cu 5 mai 1943, un Memorial al Eroilor Neamului în care să fie depuse osemintele anumitor eroi...
Era vorba despre militarii care au murit în luptă comiţând fapte deosebite de arme, fiind decoraţi şi citaţi post-mortem prin Ordin de zi pe unitate. Proiectul a fost abandonat la 30 august 1944, când militarii sovietici au intrat în Bucureşti.
În acelaşi loc, în 1957, comuniştii au decis să construiască Mausoleul eroilor luptei pentru libertatea patriei, pentru socialism.
Evenimentele din 1989 au determinat mai multe puncte de vedere în ceea ce privea Mausoleul.
Unele voci au sugerat transformarea acestuia în Muzeu al comunismului.
De asemenea, Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au dorit să amenajeze o Catedrală a Mântuirii Neamului.
Proiectul a fost abandonat în momentul în care societatea civilă a protestat , iar BOR s-a repliat:
Catedrala se va construi în parcul aflat între Palatul Parlamentului şi Ministerul Apărării, în colţul dinspre Hotelul Marriot.
La 8 decembrie 2005, Guvernul a emis Hotărârea nr. 1.559 în vederea reabilitării „Monumentului Eroilor“ situat în Parcul Carol din municipiul Bucureşti.

Doamna cu umbrelă...

Se mai întâmplă să trec pe la Bellu, aşa ca să pierd timpul...şi să mă plimb printre poveşti...
Dacă cineva ar fi interesat ar putea scrie o carte mai mult decât substanţială
privind modul în care o serie de  morminte vechi dispar subit, fiind înlocuite cu altele fade...
Iniţial pleacă la plimbare, pe bucăţi, gardul din fier forjat care delimitează suprafaţa mormântului...
Ulterior, cineva îşi pierde echilibrul, reuşind să şi-l recapete graţie crucii de căpătâi.
Omul rămâne în poziţie verticală, iar însemnul de căpătâi îşi începe o nouă existenţă: cea orizontală...
Peste alte câteva zile în locul respectiv răsare o groapă, cu pereţii zidiţi şi lăsaţi să se usuce la soare...
Şi dacă tot suntem la Bellu să vorbim despre un monument...o statuie din marmură albă...
care o reprezintă pe Katalina Boschott.
De tânără s-a îndrăgostit nebuneşte un bucureştean cu dare de mână, căsătorit şi cu plozi acasă...
Ideea de a-şi vedea amanta zilnic a rezolvat-o simplu: a angajat-o guvernantă...
În scenă intervine soţia îndrăgostitului, care o otrăveşte pe amantă...
Omul cu suflet ars i-a comandat lui Raffaello Romanelli o statuie care să o reprezinte pe Katalina,
dezvelind-o lângă cavoul familiei.
Intervine pentru a doua oară soţia omului bogat, care dispune ca statuia să fie demontată
şi reamplasată spre capătul cimitirului Bellu...
O altă versiune a poveştii de iubire este că omul bogat a avut o soţie lipsită de gânduri negre şi că amanta i-a fost omorâtă de un medic, Katalina afirmând: „Cet animal de médecin m’a tuée!“ (Animalul asta de doctor m-a ucis!). Aceste ultime cuvinte ale Doamnei cu umbrela au fost scrise în relierf, cu litere din aur, pe un perete din granit...
Dar, trăim în România...
Literele în relief de pe peretele vertical au căzut sub vraja unor mâini nevăzute...
La un secol distanţă, statuia Doamna cu umbrelă îşi păstrează farmecul, la picioarele ei odihnindu-se valoroase cuvinte:
Raffaello Romanelli, Piaţa Sfântului Spirit, nr. 2, Florenţa...

Adăpostul

Nu m-am gândit niciodată ce fac albinele atunci când afară plouă serios...
Mă refer la cele care sunt prinse de eveniment în plin câmp...
Ei bine, albinele se ascund după frunze, de care se ancorează cu propriile picioare.
Şi stau nemişcate...ca şi cum ar fi fost prinse de îngheţ...

Printre picături...

Dimineaţa şoferii sunt teribil de politicoşi şi atenţi la trafic.
Spre seară, majoritatea conducătorilor de autovehicule parcă ar fi loviţi în cap cu leuca: vorbesc la telefon, îşi aduc aminte să parcheze pe trecerea de pietoni, între trotuar şi refugiul staţiei de tramvai sau în intersecţie. Nu înţeleg sensul indicatorului cedează trecerea, iar unii nici măcar nu realizează că au bandă roşie în semafor...
Se mai adaugă o duzină de persoane care jinduiesc să obţină permisul auto şi ale căror motoare îşi aduc aminte să moară imediat după ce semaforul trece în bandă verde...
Aşa se face că vremea frumoasă a fugit, iar la faţa locului am fost aşteptat de picături de ploaie...
Însă, picăturile de ploaie sunt mult mai prietenoase în comparaţie cu infernul din trafic...
Printre picături: un nor care plânge pe un câmp cu floarea soarelui şi o pasionată de apus...sau de floarea soarelui.

Seiko

De 44 de ani lucrez prin Călimani...
Am 66 de ani şi sunt maistru.
M-am pensionat...dar nu mai are cine să-i înveţe pe tineri ce să facă.
Nu mă lasă oamenii să stau acasă, şi merg acolo, jos, să dau o mână de ajutor...
Lumea mă ştie de Seiko...

Ăăăăăăăăăăăăă!!

Un el, o ea şi un copil îl însoţesc pe un bunic la gară,
urcându-l în tren...
Echipa pleacă...
Bunicul se uită nostalgic după iei...
Iese pe geam şi ţipă: Ăăăăăăăăăăăăă!
Grupul se opreşte şi se întoarce spre omul vocală...
care le face cu mâna şi le spune: Să nu mă uitaţi!

Soluţia

Cum ar fi dacă am dormi cu toţii în România vreo 3 ani,  la propriu, până va trece criza?
Şi să vină vecinii din UE ca să ne rezolve problemele, ca în jocul cu ferma de pe Facebook?
Olandezii ar rezolva problemele cu digurile, pe unde au crăpat, şi ar mai face şi altele...
Grecii ar pune de ceva plantaţii...
Italienii ar restaura ce a mai rămas nedemolat / nedescompletat de la legiunile lor şi vor pune ordine în Centrul Vechi.
Britanicii ar termina canalul Dunăre-Bucureşti, propus românilor de inginerii francezi pe la 1880 şi nu răsărit  în minţile celor din epoca strălucitoare...
Germanii ar inaugura autostrăzile începute de 20 de ani şi ar mai face şi altele, suplimentar, cât pentru următorii 200 de ani...
Ungurii s-ar putea plimba liniştiţi prin Transilvania...doar vine toamna şi trebuie pus de palinca...
Austriecii ar organiza treburile prin Oltenia, că tot se aude că regiunea se va deşertifica...
Cehii şi mai ales polonezii ar aduce o linie arhitectonică mai răsărită şi nu ciuperci de toate mărimile şi culorile, răsărite după fiecare picătură de rouă în periferia oraşelor şi nu numai...
Nordicii ar pune ordine în turismul montan, ajutaţi de francezii ce vor implementa TGV-ul...
Bulgarii vor avea grijă de Dobrogea, pe care o revendică că e a lor de prin 601 d. Hr., şi probabil că Marea
Neagră de la noi va fi la fel de frumoasă şi curată ca şi la ei...
Elveţienii se vor ocupa de finalizarea lucrărilor de la Muzeul BNR şi, cu suflet bun, vor dubla numărul lingourilor din tezaur...
Spaniolii ar aduce afacerea de succes numită căpşunărit, iar cei care vor lucra la recoltat nu îşi vor lăsa copii pe la cine ştie ce rude, fiind interesaţi ca aceştia să îşi continue studiile...
Şi ne vom trezi, după trei ani, şi nici nu vom şti cum a trecut problema numită criză...
Ne vom bucura că cei din UE au avut obraz şi nu ne-au lăsat la greu şi vom pune osul la muncă...
La muncă...
Pentru unii va fi greu, nu-i aşa ?, pe căldura asta...
Probabil că, după trei ani în care alţii ar pune ordine în probleme, în numai o lună de zile se va alege praful de tot ajutorul...din cauză că unii dorm din ce în ce mai adânc...în condiţiile în care indolenţa tinde să devină un fenomen generalizat...

Oribilă!

Oribilă!
Monstruosă!
Nesuferită!
Scârboasă!
Greţoasă!
Urâtă!
Respingătoare!
Să nu mai pui din astea!

Cam astea sunt reacţiile fetelor după imaginile cu insecte...cel puţin la ultima...
În fine...astăzi avem o albină oribilă cu capul plin de polen!

Aglomeraţie

Unul va da raportul...că are staţie de emisie recepţie...
Un altul este purtător de cătuşe...
Vreo doi s-au plictisit, deja, şi au renunţat la şepci...
Mai sunt încă doi încadraţi de primii trei...
Par pedepsiţi şi nu le vine să creadă, uitaţi-vă la feţele lor...
Mă gândesc că trebuie să fie aşa de mulţi ca să aibă cine la cine să ţină de urât,
sau, poate, din cauză că un singur om nu se poate uita, simultan, în mai multe direcţii...
De ce par pedepsiţi: băieţii erau obişnuiţi cu înghesuiala, la un meci de fotbal sau la cine ştie ce miting...
De data asta, oamenii pe care îi supraveghează jandarmii nu sunt nici afumaţi şi nici nu vociferează...pur şi simplu ascultă o slujbă religioasă în aer liber...; o slujbă care le chinuie urechile supraveghetorilor.
Frumos, nu-i aşa? Probabil că, dacă vor avea de ales, la o misiune viitoare de Sf. Ilie băieţii vor merge oriunde, numai la o slujbă nu, chiar dacă sunt în timpul serviciului...

Conjunctura

Dincolo de glumele privind posibila dispariţie a noii lupoaice,
evenimentul a avut cel puţin o urmare neaşteptată:
după colţii fiarei au început să-şi facă de lucru viespile...

Sinceritate

La început de drum
mergem înainte cu paşi mărunţi
recunoscându-ne, cu sinceritate, capacităţile
şi  privind încrezători spre neştiut...
La destinaţie vedem lumea de sus,
iar bobul de obiectivitate
ne ţine pe linia de plutire...

Lupoaica

De astăzi, de la 4.30 pm, suntem mai bogaţi cu o lupoaică...
Simbolul latinităţii a fost dezvelit, în municipiul Topliţa, de un mitropolit, un vicepreşedinte al uneia dintre camerele Parlamentului şi de un primar (le ştiu numele la toţi trei, dar pe aici nu facem politică...).
Nu au existat urale ale asitenţei, nici camere de filmat sau reportofoane câtă frunză câtă iarbă - doar nu s-a întâmplat nimic senzaţional...-.
Bronzul a fost donat de un om de bine...
La final, mitropolitul i-a rugat pe cei prezenţi să îl însoţească la o fotografie de grup.
Cum nimeni nu prea s-a înghesuit, cineva i-a convins pe cei prezenţi cu o glumă:
Haideţi, că lupoaica e din bronz...La noapte, cu criza asta, poate o fură cineva...şi nu o să mai vedeţi lupoaica decât în fotografii...
PS: din cauza unei ploi torenţiale, evenimentul a început cu o întârziere de 2,5 ore...

  În prim-plan: vicele, mitropolitul şi primarul...

Comitetul

Cei care mă sună din Bucureşti îmi spun că este foarte cald...
Probabil că este. Nu am cum să simt de la peste 350 de km distanţă...
În zonele montate s-au rupt norii...
Apele s-au umplut cu noroiul adus de pe munte,
iar crengile rupte ale copacilor s-au agăţat de bolovanii transformaţi în ancore...
La vreo 10 km distanţă, apele au măturat 20 de case...
Până la urmă, vara asta nu-i prietenoasă...
În unele locuri se moare de cald, iar în altele din cauza excesului de apă...
Şi uite aşa, cu subiecte gen căldură şi apă, nu se vede cum insectele au început să-şi facă de cap
ronţăind tot ceea ce întâlnesc verde în calea lor...
Pentru insectele cu pricina o fi existând vreun comitet de criză?

Norocul

Merg pe stradă, iar un puf alb pluteşte prin aer.
Îl prind cu mâna stângă şi îl ţin aşa câteva secunde.
Deschid pumnul, în mers, şi mă uit la el...
Nu vrea să zboare...
Suflu şi îl oblig să-şi caute destinul.
Zâmbesc...
Cândva, în curtea şcolii, pufurilor albe le spuneam noroace...
Băieţi şi fete alergam după cât mai multe pufuri, ca să ne umplem buzunarele cu noroc...
Dar, norocul e hăituit prin lume...poate nici nu mai există...
Însă americanii au certitudinile lor în materie de ghinion:
Ghinionul vine în serii de câte trei...
Sfârşitul seriei de câte trei nu înseamnă sfârşitul ghinionului,
ci începutul altei serii de câte trei...
Totuşi, zâmbiţi...
în România norocul pluteşte prin aer...
trebuie numai să fiţi atenţi...,
iar dacă-l mai şi prindeţi
nu-l suflaţi...

Contraste

A trăi în România tinde să devină o aventură...
Pentru o fată venită din SUA imaginea cu slalomul pe care trebuie să-l facă printre vaci, pentru a traversa strada,  ţine de domeniul incredibilului...; şoferii au văzut mai multe: în afară de vaci şi caii sau măgarii mai sunt uitaţi pe drumurile publice...
Vorbeam de aventură...
Avem legi, hotărâri, decizii, ordonanţe, proceduri şi cai verzi pe pereţi, dar când trebuie ca cineva sa facă ceva, face cum îl taie capul...
Să luăm ca exemplu trenul care merge de la Bucureşti la Sighetul Marmaţiei,  târziu în noapte...
Nu există vagon special pentru bagajele voluminoase, care nu au ce căuta în compartimente...
Ei şi ce? Românul este inventiv...Pe culoarele compartimentelor înghesuie de toate...
Unul dintre pasageri a proptit o bicicletă fix la jumătatea culoarului...O bicicletă solidă, ca pentru munte.
Ideea este că nimeni nu mai putea să treacă pe culoar...
Şi apare şi omul responsabil cu ştanţatul biletelor, care îi pune în vedere cetăţeanului să-şi ducă bicicleta unde o şti...
- Şi unde să o ducă?, întreb eu, neputând să-mi stăpânesc râsul...., că vagon de bagaje nu aveţi...
- Să o ia şi să coboare şi să se urce într-un tren care are vagon pentu bagaje!
Nu-i aşa că v-ar plăcea să coborâţi la unu noaptea dintr-un tren, din cauza unei biciclete, ştiind că trenul cu vagon pentru bagaje vine fix peste o zi?
E o aventură să mergi cu trenul la clasa a I-a - excludeţi trenurile personale -.
Nu există prize în niciun compartiment. Dacă întrebaţi, veţi fi îndrumat/ă spre toaletă, singurul loc unde domneşte minunea. Nu ar fi ilar ca 50 de oameni să trebuiască, simultan, să-şi încare telefoanele mobile folosind o anumită priză?
Cum ar fi o procedură în acest scop?
Pe lângă baiatul de la restaurant care aleargă pe culoare şi dă apa minerală la 0.5 l cu 5 lei, ar mai fi loc şi de cineva care să taxeze încărcatul telefoanelor mobile...
Dar nu cred că ar rezista cineva pe culoar, la rând...
L-ar înnebuni ţânţarii...cel puţin vara...

Interzis!

Pe Valea Oltului, după Mănăstirea Cozia pe sensul de mers spre Sibiu, este un baraj...
La marginea barajului, un indicator interzice fotografiatul şi îi trimite pe amatorii de pescuit şi înotat la o distanţă de 60 m...
Ideea e cam aşa: după 60 m, cei care mor de cald se pot bălăci; cei care vor prinde peşte nu vor muri de foame toată viaţa...
Cei care fotografiază...o vor lua la...dreapta, pe unde pasc vacile, până nu se mai vede indicatorul, şi dacă au noroc vor observa o menghină ce stă să prindă cerul albastru...

101

Opresc să-i fac plinul fierului...
Aleg benzină de 101, ca să fie maşina nervoasă, şi bag furtunul  în rezervor...
Ma uit la ceas şi nimic!
Da, e clar...nu mai au benzină...
Din interior o fată aleargă înspre mine...
O adolescentă căreia vântul îi încurcă părul...
- Aveţi inel?, îmi zice ea
- Este maşina personală, nu am, îi răspund eu...
Şi lipeşte o telecomandă de pompă, iar după câteva secunde
contorul staţiei începe să se mişte...
Mă uit în ochii fetei...
Soarele de dimineaţă îi accentuează culoarea căpruie,
iar pe alocuri îi par pistruiaţi...
Văd un lan de floarea soarelui la o distanţă de 100 m.
- Cum ajung acolo?
- Ocoliţi prin dreapta şi veţi vedea un drum...
- Parchez maşina şi plătesc pe urmă...
- Dacă spuneţi aşa...
Îmi las maşina în parcare; nu e foarte mare...are doar două locuri.
Ajung în lan şi mă pun pe fotografiat...
Pletele în vânt aleargă înspre mine...
Ştiţi, trebuie să plătiţi, că nu putem da drumul la pompă...
Merg şi plătesc, cu cardul, şi stau o veşnicie până îmi iese bonul de la casa de marcat...
Ideea este că azi am văzut trei lanuri de floarea soarelui...
Cel cu staţia de alimentare este cel mai frumos...
Deja i-am pus gând rău...lanului...
Săptămâna viitoare am să mă întorc...
A, nu, nu pentru ochii căprui...
Dar vreau să văd lanul la apusul soarelui...

100

Paradoxal, cârligele au o sută de ani...
Au rezistat unui război mondial, în prima linie...
Probabil vor mai exista şi peste o sută de ani, fără probleme...
Ştiţi de ce?
Sunt făcute de germani...

Degeaba...

Eu sunt atent...
Nu las pe nimeni să se apropie...degeaba.
Când vine cineva mă uit intrigat...
Dacă mă lasă stăpânul,
fetele îmi mângâie urechile.
Dacă vreţi să mă vedeţi sunt de găsit în zona Unirii, la fântâni,
înainte de Ministerul Justiţiei.
Pe cuvânt...

Lacrimi

Ochiul a tot privit la funii
până când
s-a umplut de lacrimi...
Nu, nu pentru că ar fi obosit...
ci din cauza vântului
care plimba particule de nisip...

Mirela

Cea mai bună îngheţată din România
se vinde pe Transfăgărăşan
la altitudinea de 1.690 de m.
Mirela ştie...
Şi mai este ceva: umbra de pe maieu îi face semn să se întoarcă şi să mai ia o îngheţată...

Ceaţă şi fumuri

Astă-seară s-a vernisat la Librăria Cărtureşti expoziţia de fotografii Poveste din Maramureş, autorul fiind Mihai Grigorescu.

Afară a plouat  suficient de serios, iar când a început prezentarea imaginilor în sală erau 35 de persoane, 

cu tot cu autor şi băiatul de la bar...

În fine...

Mai întâi a vorbit o doamnă în vârstă, care a făcut o remarcă de genul că oricine poate fotografia când este soare afară, asta fiind o joacă, dar nu oricine poate fotografia dimineaţa, pe la 5, când ceaţa şi fumurile fac legea...

Pe secţiuni, expoziţia conţine imagini ale unor sate din Maramureş, realizate dimineaţa de la înălţime; mai sunt fotografii din viaţa de sărbătoare a Maramureşului - s-a cam dus tradiţia şi aici, în condiţiile în care tinerele oşence, îmbrăcate în port tradiţional, s-au gândit să poarte ciorapi ca la cabaret -; ultima secţiune are imagini realizate în interior, când femeile ţes la război sau coc pâinea, iar bărbaţii fac palinca...

Pe scurt:

Nu toţi cei prezenţi au fost atenţi la ceea ce au spus cei care au prezentat fotografiile...

...am văzut siluete care citesc;

...oameni atraşi de o fotografie anume...

...şi o imagine care mi-a plăcut...

Relaxare

Departe de lume...
şi totuşi aproape de civilizaţie.
Departe de urâtul cotidian
şi atât de aproape de frumos...
Departe de marea de zgomot
şi oprit, temporar, pe un ocean galben...

Frumuseţe temporară

Sunt momente în care deşi nu sunt lângă subiect,
îmi doresc să fiu acolo
să mă învârt în jurul lui,
dar fără să-l deranjez,
şi să caut unghiuri, detalii,
să aud cum bate vântul,
să simt mirosul ierbii,
să trag cu coada ochiului la o pasăre ce spintecă cerul cu aripile,
la o şopârlă ce iese la soare,
sau la o gâză care se lipeşte, cuminte, de o floare;
aş vrea să deschid braţele larg, să plutesc şi să văd, de sus, beţia de culori...
Dar visele nu devin niciodată realitate...

Andreea

Este o mână de om care fotografiază cu un aparat compact...
Se uită la subiect, încadrează şi apasă pe declanşator...
Subiectul pleacă...
Ea se uită pe display şi zice:
Stai! Întoarce-te! Ai clipit şi trebuie să fac din nou...
Subiectul se conformează, că o cunoaşte...