Condamnatul la viaţă

   

 Tudor Gheorghe -    La fereastra cu gutuie

 
Mi-am inchis ochii. Şi nici nu aud marea de furnici umane care au tăbărât în jurul meu.
Nu simt tumultul viu ce mă înconjoară.
Ştiu că lumea e acolo, că e plină de răzmeriţe interioare şi de furtuni în interacţiuni,
dar încerc sa ignor asta.
Încerc să privesc în mine, să îmi caut inima de gheaţă, în interiorul învelişului de lut.
Rup foaie cu foaie învelişul meu, ignorand efectul genului acesta de analiza - ca atunci când tai o ceapă.
Cu cât mă apropii mai mult de inimă, constat cu stupoare ca nu mi-e frig.
În întuneric mai bâjbâi, mă mai lovesc de câte o amintire,
de câte un sentiment pe care nici nu ştiam ca l-am avut vreodată.
Înjur scurt şi merg mai departe,
depunând efort pentru a nu da cu capul de tavanul care se va surpa la primul cutremur major.
Am gasit-o. Ceea ce credeam a fi o noua Antarctica e de fapt un iad care pârjoleşte totul în jur,
iar crapaturile din tavan sunt efectul.
Acest iad, pe care il port în piept, transformă lumea în cenuşă.
Ştiu că, dacă mai privesc, sufletul o va lua la goană...
Da! Deschid ochii mari.
Sunt viu şi pot topi orice castel de gheaţă...