Adio, iubitule!

L'a mour c'est pour rien

Nepotul generalului stă culcat pe spate, îngropat în zăpadă.
Vântul abia de se mai simte.
Pe cerul albastru doi vulturi zboară în cerc.
Este atât de multă linişte încât îşi aude propria respiraţie.
Cineva îi întinde o scrisoare...
Sare din zăpadă şi citeşte recipisa pe nerăsuflate.
Nu mai vede vulturii zburând, iar cerul nu-i mai pare albastru...
Se tolăneşte în zăpadă, ştiind cum se va răzbuna pe ea...
Ajunge în dormitor, expediind plantonul la apelul de seară.
Rupe sigiliile, deschide rastelul şi scoate un Kalaşnikov, la întâmplare...
Pune trei cartuşe în încărcător, nepredate la ultima tragere.
Se descalţă de bocancul drept şi se aşează pe pardoseala rece.
Din buzunarul de la piept scoate fotografia ei, privindu-i zâmbetul.
Ţine imaginea în mâna stângă, cu mâna dreaptă îşi fixează ţeava armei în gură,
iar degetul mare de la picior şi-l pune pe trăgaci.
Ceasul electronic de pe mâna dreaptă îi ticăie de două ori; este 9 pm,
iar liniştea noţii este spartă de o rafală...
Scrisoarea ei, pe care el a lasat-o în buzunarul de la piept al uniformei kaki, vorbeşte:

Iubitul meu,
Peste câteva zile te vei întoarce acasă...
Nu ne-am mai văzut de două luni,
timp în care mi-am pus ordine în gânduri.
Am de ales între iubirea pentru tine
şi un viitor lângă cineva agreat de familia mea.
E adevărat că peste patru luni ar fi trebuit să ne căsătorim,
însă interesele familiei din care fac parte sunt mult mai importante.
Uită drumul spre inima mea...,
chiar dacă tu vei rămâne omul pe care îl voi iubi toată viaţa.
Îţi doresc ca viitorul să-ţi aducă tot ceea ce e mai bun pentru tine,
tot aşa de mult cum îmi doresc şi pentru mine.
Adio, iubitule!