Oamenii...o "specie" ciudată

Soarele va apune în locul în care l-am văzut anul trecut...
Îl aştept şi îl caut pe cioban din priviri.
Aş vrea să vad, pentru a doua oară, cum soarele se va rătăci printr-un nor de praf,
ridicat de oile şi caprele ce păreau că nu se vor termina.
Motorul unei maşini uruie pe drumul ce trece prin livada de pruni,
iar eu sar într-o parte, încercând să evit praful. Nu am avut noroc de oi,
dar dorinţa cu praful se pare că nu mi-a fost tăiată de pe listă de undeva de sus.
Cobor din livadă, trec peste un pod şi merg în locul în care ştiu că am ce vedea în apă.

   

Fără graniţe 

În acelaşi loc, băiatul cu maşina ce a ridicat praful şi-a întins sculele pentru pescuit.
Nu foloseşte lansete cu senzori, ci undiţe din fibră de carbon cu plute fosforescente.
Îmi spune că de trei ani visează să prindă un ten, un peşte care ar aduce cu fitofagul.
Ultima oară l-a văzut când a ieşit la suprafaţa apei, mâncând din frunza unei trestii.
Se apropie miezul nopţii şi îl las pe omul cu plutele fosforescente să îşi vadă de ale lui.
După o zi de alergat pe câmpuri...cortul care mă aşteaptă pe deal pare un Rai în miniatură.
Trece timpul, iar noaptea este spartă de sunetul unei talăngi.
Ciobanul cu oile lui a plecat în lume...; timpul nu se grăbeşte; este abia 4.35.
Ajung lângă omul cu plutele fosforescente, care nu mă vede, spunându-mi că l-am speriat.
Mă gândesc că dacă nu a sărit în apă nu s-a speriat foarte tare şi nu îi spun nimic pe tema asta.
Nu a prins încă nimic. Crede că din cauza broaştelor ţestoase...
Îmi iau trepiedul din maşină şi mă pregătesc să aştept...soarele.
O plută fosforescentă se duce la fund, iar pescarul sare din scaun.
Ceva a muşcat şi nu este o broască ţestoasă.
După 10 minute îşi scoate captura pe mal. Este un ten cu o greutate de 8,5 kg.
Pescarul îmi dă un aparat digital Sony şi mă roagă să-l fotografiez.
Îl imortalizez pe om în timp ce îşi pupă peştele, ţinându-l în braţe ca pe un trofeu,
returnându-i tabachera. 
Vai! Păi astea sunt poze?, îmi zice omul care şi-a văzut visul cu ochii.
Trebuia să mă văd numai eu şi peştele, fără detalii de peisaj!
Mă gândesc că îşi va rezolva supărarea cu un simplu crop,
însă dacă se pricepe la ace nu se poate descurca şi la tăiat, aşa că nu îi mai spun nimic.
Oricum, cert este că prietenii nu vor putea să-i spună că s-a fotografiat cu peştele în bucătărie.
După încă 10 minute, autorul recordului intră în panică.
Peştele căruia i-a dat drumul în apă nu mai vrea să înoate, întorcându-se cu burta în sus.
După 20 de minute în care i-a făcut peştelui manevre de resuscitare,
ţinunându-l de coadă şi mişcându-l înainte şi înapoi,
pescarul se urcă într-o barcă şi, în timp ce altcineva vâsleşte, repetă manevrele de resuscitare.
După încă o oră, vestea se răspândeşte pe baltă: peştele a murit...
Peste încă două ore s-a făcut o friptură din recordul de 8,5 kg,
patronul bălţii gustând din peştele pe care l-a cumpărat cu gândul de a dezvolta fauna.
Un alt pescar nu se poate abţine să nu-i spună:
Şefule...este pentru prima oară, în ultimii patru ani, când guşti din peştele din balta pe care o ai,
dar văd că o faci cu noduri, gândindu-te la câţi bani ai băgat în ea!
Autorul crimei s-a scuzat pentru întâmplare, cineva constatând în şoaptă:
Dacă ar fi fost în Occident, pentru peştele ăsta ar fi trebuit să-şi facă un credit
ca să poată să-şi plătească amenda...