În urmă cu ceva ani la Mănăstirea Cernica, în luna iunie, din pădure se auzeau cântând cicorile,
ca şi cum o lume întreagă îşi ascutea cuţitele în acelaşi timp...;
Călugării au spus că vocile aveau să tacă odată cu secerişul...şi au avut dreptate.
Anul ăsta, cuţitele de la Cernica s-au făcut auzite şi în oraş...; de azi nu le-am mai auzit...;
probabil că s-a terminat secerişul...sau abia o fi început, nu are importanţă...
Dar, a devenit o plăcere să mergi printr-un parc,
unde, în afara clasicilor ţânţari,
te mai agaseză şi altceva...
Cand eram student facusem o rima, asa in joaca, cu prietenii: "La Cernica, nu-ti dau nimica". Am realizat intre timp ca la Cernica ti se da ceva: posibilitatea de a te regasi in linistea locului (cu tot cu ciorile afone). Imi amintesc de o dupa-amiaza calduta de primavara, jos langa lac, in fata mormantului parintelui Staniloae. Apa cu freamatul ei etern, crucea cu amintirea constanta a efemeritatii timpului nostru. Tacerea singura intregeste fuga noastra constanta intre efemer si vesnicie. Chiar si atunci cand e punctata violent de croncanitul agasant al ciorilor.
RăspundețiȘtergeresi padurile au o viata a lor...o populatie a lor...si mai ales...acel zgomot specific...o mie de sunete...
RăspundețiȘtergereToate au rostul lor.
RăspundețiȘtergereFara croncanitul ciorilor si zumzetul ascutit al tantarilor, nu am aprecia deloc linistea.
Eu nu am nimic cu ciorile de la Cernica...; m-am referit la o insectă galben-castanie: cicoarea
RăspundețiȘtergereImi place f mult fotografia!
RăspundețiȘtergerereusita foto! salvarea unei insecte! (sper ca era vie :)))
RăspundețiȘtergereAsa este, Catalin, libelulele sunt greu de ''prins'', dar tu te-ai descurcat. Multumesc pentru vizita pe blogul meu si te felicit pentru tot continutul blogului tau. Iti doresc o zi buna!
RăspundețiȘtergere