Pauză de hidratare

Când eram liceean mai chiuleam şi mergeam la un film.
Era un chiul în grup: toată clasa se refugia la cinematograf!
Când nu erau filme, tot mai plecam; dar nu toată clasa; doar băieţii...
Unde să mergem? Unde să mergem?
La un meci de fotbal!
În fine...
Cum o mai fi la un meci de fotbal pe viu?...
Cam asta am văzut eu aseară...

Tribunele au fost teribil de goale...

Din cinci suporteri ai echipei gazdă,
unul se drăgăleşte verbal cu arbitrul de centru (Ţii numai cu ei, mă! Nouă nu ne dai nimic!),
altul îl iubeşte, tot verbal, pe tuşier (A fost aut! Aut!, nene... Nu vezi bine nici de la 2 m!),
un altul îl gratulează pe preşedintele echipei adverse  (Te mai pensionezi şi tu?, nemuritorule!),
iar ultimii doi trasează sarcini de joc favoriţilor: Pasează! Schimbă partea! Aleargă!
Cel mai frumos moment al meciului de fotbal a fost pauza de hidratare.
Atunci jucătorii au renunţat la plimbare, alergând ca la o cursă olimpică de 50 de m,
ca să primească flacoanele cu apă...

Cei cinci suporteri au pus mână de la mână, strângând un dolar,

suficient cât să plătească un toboşar pentru atmosferă...

Şi nu au uitat sa facă liste pentru deplasarea din etapa următoare, când vor juca în deplasare...

Per total, bruşul de spectatori s-a amuzat...de spectacolul vocal din tribune...

Şi mai este ceva: au dispărut fetele care vindeau seminţe de floarea soarelui în tuburi de vitamina C!
Generaţia lor s-a dus...