Adio, dragilor!

   

Piet Veerman - Heaven stood still 

Este ultima zi.
Inevitabiul a făcut să ajung şi aici.
Haios este că, deşi ştiu că este ultima zi, nu simt nimic deosebit.
În camera alăturată se râde.
Oamenii sunt fericiţi.
În fond, destinul le-a mai dat un răgaz, iar ei ştiu aspectul ăsta.
Nu am avut timp să mă bucur.
Timpul a zburat ca nebunul în ultimii doi ani şi am senzaţia că l-am scăpat printre degete,
tot aşa cum şi voi - cei care aţi râs sau nu în momentele în care ne-am împuns, am fost solidari,
am învăţat unii de la alţii - aţi simţit acelaşi lucru.
Entuziasmul este de partea nostră. Nu contează piedicile care ni se pun sau valurile care ni se sparg în piept.
Viitorul ne aparţine. Este al nostru. Nu trebuie decât să mergem înainte şi să-l îmbrăţişăm,
zâmbind opimist, încruntându-ne, privind în gol sau pocnind din degete atunci când nu ne convine ceva,
iubind şi sperând că mâine vom fi cu o idee mai fericiţi decât am fost astăzi.
Azi am cumpărat un buchet cu 13 trandafiri roşii.
Am ales cei mai mari trandafiri, încât oricine m-a văzut cu ei a întors capul.
I-am dat unei blonde cu părul lung şi cu ochii albaştri
care mi-a spus că mă iubeşte, fix în urmă cu doi ani de zile.
Aş mai scrie, dar este târziu şi nu vreau să plictisesc pe nimeni cu ideile mele din ultima zi.
Adio, dragilor!
Nu v-am spus niciodată că fiecare dintre voi aţi lăsat în inima mea gânduri luminoase,
tot aşa cum şi eu am încercat să las în sufletele voastre, eu,
omul care v-a fript neuronii cu analize mai mult sau mai puţin plăcute...
Astea sunt gândurile mele şi mi le asum.
Promit că mă voi gândi la voi, în amintirea zilelor de odinioară,
chiar dacă nu am să vă mai văd niciodată.
Restul e tăcere.
Doar este ultima mea zi de liceu...