duminică, 5 septembrie 2010

Frecvenţa





Pe o frecvenţă la care nu mă obosesc să văd ce post îi,
dar la care îi pozitiv că nu-s reclame şi nici vorbărie,
cântă Hara...
Dar las fierul, cu tot cu post, că peisajul merită ceva mai multă atenţie...
Sus, la copac, nu s-a rătăcit niciun cioban, iarba nefiind călcată în picioare...
Diogene s-a dus de mult, ca şi meşterii care reparau butoaie...
Apropos de meşterii care reparau butoaie:
nu era vară la munte, prin august, în care să nu-i văd cu o desagă în spate,
mergând agale şi strigând la intervale regulate de timp:
Reparăăăăăăăm butoooaieeeeeeeeee!
Era un sunet de oameni necăjiţi, plecaţi de acasă să mai facă un ban...,
odată pe an, înainte de culesul viilor...


Plutind peste o lume murdară...



Din goana maşinii văd o mână de nori rătăciţi pe cer...
Problema a fost că drumul meu,
ca şi majoritatea drumurilor din multe alte locuri,
avea o linie continuă la marginea părţii carosabile...
Şi după o porţie de câţiva kilometri buni,
când s-a ales praful de nori,
am găsit un loc unde să opresc...
plin cu buruieni...
Iar deasupra mizeriei
plutea un fluture...


sâmbătă, 4 septembrie 2010

Sticla cu vodcă



Mergem de 40 de minute...
Lacul de lângă noi este pustiu...
Vroiam să ajungem la o pădure de lângă lac.
Ne uităm la ceasuri şi nu ne vine să credem...;
peste 15 minute avem oră la matematică şi...vom întârzia;
nu ne place; ora o ţine directorul adjunct...
Trebuie să comprimăm timpul şi se pare că avem noroc...;
doi bărbaţi stau într-o barcă la malul lacului...
- Ne duceţi şi pe noi acolo? şi arătăm în direcţia malului opus...
- Vă ducem!, dar trebuie să mergeţi să ne cumpăraţi o sticlă cu vodcă, de la magazinul de colo!
Cineva smulge banii din mâna bărbatului şi o rupe la fugă...;
se întoarce cu două sticle, una fiind luată din banii noştri, ca bonus...
- Vâsliţi voi!, că noi avem treabă cu astea...
Vâslim, ce altceva am putea să facem ?; doi la o vâslă, doi la cealaltă...
Numai că nu ţinem direcţia bună;
Cei doi bărbaţi se enervează şi trec la vâsle...
Ajungem la mal şi fugim în curtea şcolii;
O Lada cu numărul 16 B...stă în parcare;
directorul adjunct ajunsese.
Se sună de intrare,
iar noi am ajuns la timp pentru ora de geometrie...


Nu contează!




Eram copil...
Cel mai mărunt din clasă...
Toţi colegii aveau şapte ani; eu nu; eu aveam doar şase...
Păi de ce?
Foarte simplu!
Mă uitam la televizor...
Era o înregistrare cu Nadia...
Luase nota 10...
Primul 10 din istoria gimnasticii...
Şi o întreb pe mama, aşa, într-o doară:  
- Eu cum pot să iau 10 ?
- Trebuie să mergi la şcoală!
- Bine! Vreau să merg la şcoală...
Şi într-o dimineaţă sunt luat de mână şi dus pe stradă cu o cuşcă pătrată în spate...
Oare de ce oi fi îmbrăcat în negru?, 
mă gândesc în timp ce mă uit la copacii cărora soarele le spânzură frunzele pe garduri...
- Unde mergem?, întreb într-un târziu...
- La şcoală!
- Dar de ce?
- Pentru că aşa ai vrut tu!
În clasă sunt pus în prima bancă, pe centru, locul din dreapta...
În stânga mea stă o fată...Daniela; e doctor acum...
În banca din  dreapta mea stau două fete.
Prima din stânga e Tănţica. O blondă tunsă scurt şi destul de înaltă...
Tot doctor a ajuns...
În dreapta blondei stă Mirela...
Fata asta vorbeşte teribil de puţin...
Se uită lung şi zâmbeşte ca şi când ar avea în faţă nişte fraieri...
Norocul ei că nu stă lângă mine...
Are părul lung şi aş fi tentat să văd cum ar fi să mi se încurce degetele în el...
A! Să nu uit... Şi dumneaei tot doctor a ajuns...
Trece timpul...; nu contează...
Am 16 ani...
Sunt în vacanţă...
Plec spre Dunăre...într-o plimbare de o zi; sunt doar 70 de km care ne despart...
Mă urc în personal şi mă aşez lângă fereastră...
cu Zenit-ul spânzurat de gât, cea mai bună sculă pentru bătut cuie...
În faţa mea stă o fată...
Se uită lung la mine şi zâmbeşte...
Mă uit la părul ei lung şi mă gândesc că un vânt turbat s-a plimbat pe acolo...
M-ai uitat!, Cătăline...
Era Mirela..., ajunsă în Liceul sanitar,
locul unde se înghesuiau să ajungă toate fetele care arătau bine...
Nu-i zic nimic..
Îi fac o fotografie cu lumină din dreapta...
Ea zâmbeşte şi se uită pe geam...
Trenul pleacă...
Iar noi ne cufundăm în gânduri,
rătăcindu-ne privirile prin peisajul ce fuge pe lângă noi...

- Am să trec pe la tine, într-o zi, să-ţi las fotografia, spun într-un târziu,
- Nu contează! Indiferent de vreme...Eu te aştept...
Scot din rucsac o carte, Love story...
- Poftim! Eu am citit-o... Are o replică foarte frumoasă la început...
- Scrie-mi ceva pe ea...
Capricioasă fată...
Chinui hârtia cu un clişeu: Dragostea este oarbă şi nebunia stă mereu lângă ea...
Mirela e acum departe...
Nu am mai văzut-o, parcă, de o mie de ani...
Dar ştiu că undeva, prin casă, am o fotografie în care Mirela...zâmbeşte...

vineri, 3 septembrie 2010

Muncă, eşecuri, deziluzii...




România, perioada anilor 1910-1930...
Cine vroia să aibă un aparat de radio avea de alergat.
La Poşta trebuia să meargă după o autorizaţie,
iar la Siguranţa Generală ajungea pentru o altă autorizaţie, dar de bună purtare.
Cele mai ieftine aparate erau cele cu galenă,
însă pasionaţii şi le construiau singuri după scheme publicate în reviste de specialitate.
Primele aparate radio fabricate în România au fost realizate de Societatea Anonimă Română Philips (1927-1948),
la atelierele din str. bucureşteană Baicului.
Activitatea a fost preluată de Radio Popular (1948-1959),
iar din 1960 de Electronica, sediul rămânând acelaşi.
În prima imagine este un radioreceptor Olt S555B, produs de Radio Popular în anul 1954.
Ca să funcţioneze, aparatul primea energie de la un termogeneratorul electric,
ca cel aflat în stânga cadrului.
Termogeneratorul funcţiona pe bază de gaz...; dacă nu exista gaz pe piaţă...
În a doua imagine...un detaliu al radioreceptorului Dunărea...
Alte amănunte privind evoluţia industriei radio în România (fotografii, insigne, reviste, etc.)
pot fi analizate în cadrul Expoziţiei I.I.S. Electronica şi tehnica militară de transmisiuni,
vernisată astăzi şi deschisă publicului, în perioada 3 septembrie - 15 noiembrie 2010,
în incinta Muzeului Militar Naţional Ferdinand I din Bucureşti.


Fotograful de război



Haiti.
Revoluţia din 1989.
Războiul din Irak.
Războiul din fosta Yugoslavie.
Kosovo.
Afganistan...
Dar povestea începe în 1979...
Un român din Sighişoara emigrează, împreună cu soţia, în SUA,
doi ani de zile lucrând ca să poată trăi...
După doi ani îşi ia fotografiile şi merge în redacţia unui ziar.
Ajunge până la redactorul-şef fără să fie oprit de nimeni.
Îi arată imaginile, spunându-i: Vreau să lucrez!
Americanul s-a uitat cu răbdare la toate detaliile.
A pus mâna pe telefon şi a sunat la toate ziarele din New York,
anunţând că cineva vrea să lucreze ca fotograf...
În scurt timp este angajat cu 50.000 de $ pe an
şi primeşte botezul focului în Haiti...
Românul consideră că:
- cele mai periculoase războaie pentru un fotograf sunt cele în care sunt implicaţi americanii,
din cauză că se trage din toate direcţiile...
- cel mai frică i-a fost în Sierra Leone,
când timp de 10 minute a stat într-o cameră, în care ardea doar o lumânare,
încercând să-l convingă pe unul dintre şefii unei bande că nu vrea decât să fotografieze...
- cea mai mare sumă pe care a primit-o pentru o fotografie a fost de 10.000 de $...
- fotografiază pentru că vrea să vadă o cultură în diversitatea ei...
Românul are în prezent 61 de ani şi speră să se pensioneze ca fotograf de război...
Este vorba despre Viorel Florescu...

joi, 2 septembrie 2010

Dorinţa...



Cineva a aşteptat într-o zi, în acelaşi loc, şapte ore ca să fotografieze un subiect...
Nu a avut şansă...
Însă mai are o dorinţă...
pe deal, în contralumină, să prindă un cioban cu oile sale...
Ciobanul îi seara pe deal, dar lumina nu vrea să fie unde trebuie...

Răbdarea...



Ce să zic...
Peste nu foarte multă vreme ar trebui să apună soarele...
Norii sunt capricioşi, iar soarele pare că nu are putere...
Să mai stau?
Nu, eu nu am noroc...
Aşa că plec...
Cineva mi-a spus a doua zi: Deşi nu mai credeam, a ieşit soarele! Îmi venea să mă întorc!

miercuri, 1 septembrie 2010

Două moduri...



Sunt două tipuri de pescari...
Cei care stau pe mal, de dimineaţă până seara, aşteaptând să le bâzâie senzorul,
dacă sunt dotaţi din punct de vedere tehnic...
A doua categorie de pescari este a celor care folosesc bărcile.
Sunt mai grăbiţi. Folosesc plase şi în câteva ore termină afacerea...
Avantajul celor care nu folosesc bărci este că, în pofida valurilor,
îşi văd nestingheriţi de activitate.

Senzaţia...



Din categoria La margine de lume,
atunci când norii se lipesc de pământ...