joi, 27 octombrie 2011

Pe drumuri de munte...






   

Un dans...

...cine a lăsat dârele anapoda...

Creat de Catalin la 10:34:00
Etichete: ,

7 comentarii:

  1. Erys27 octombrie 2011 la 11:16

    frigul a diluat culorile pamantului...

    RăspundețiȘtergere
  2. roryta27 octombrie 2011 la 17:39

    Frumoasă foto, dar cred că şi mai frumoasă este melodia, o adaptare a melodiei lui Salvadore "Tombe la neige"... Se îngemănează perfect cu cadrul creat, fiindcă se vede că a venit toamna… Întorcându-mă în timp, cam aşa începeau în copilărie toate compunerile pe care le scriam la școală cu gândul departe la vacanță. Însă pe lângă păsări călătoare, am văzut fețe posomorâte pe stradă și oameni cu capul în pământ, zgribulind de frig precum vrăbiile și oftând că vara a trecut așa de repede.
    Dar frumusețea? Nu mai există frumusețe sau pur și simplu nu mai avem ochi s-o vedem?
    Aș înclina mai degrabă pentru cea de-a doua variantă. Dumnezeu e peste tot și în toate, atât în verdele intens al ierbii, cât și în galbenul pal al frunzelor. Dumnezeu e adierea care susține frunzele în căderea lor legănată, e în fiecare strop de ploaie care îți bate în geam monoton.
    Da, divinul îți bate la geamul inimii, dar tu nu-i deschizi pentru că afară e frig și în zona ta de confort e cald și bine.
    Ei bine azi și nu mâine, e cea mai frumoasă zi din viața ta – o zi superbă de toamnă. Există o lege a ritmului, fie că ne convine sau nu. Fiecare rază de soare, fiecare nor de ploaie are nevoie de pauză. Cam așa se întâmplă și cu viețile noastre. Nu putem avea mereu soare în viață sau mereu o ploaie de necazuri. Dincolo de orice anotimp, dincolo de nori e un cer senin.
    Indiferent de anotimp, esența ființei tale e senină.
    Dincolo de bine și rău e un cer senin cu stele. Și atunci de ce să crezi că tu ești un nor de ploaie, o frunză tristă în cădere sau o vrăbiuță împovărată? Sufletul tău e cerul pe care se perindă norii, anotimpurile, dar toate astea-s trecătoare.
    Dumnezeu e în fiecare atom de oxigen pe care îl inspiri și în fiecare palmă arzătoare pe care ți-o dă vântul de toamnă. Deschide-ți ochii inimii, uită-te în jur și apoi în tine. O creaţie ce desăvârşeşte frumosul, măreţia absolutizată a naturii. Splendoarea erbaceelor defineşte somptuozitatea fără precedent a corolelor şi deschiderea acestora într-o uniformitate primavaratecă, deşi toamna ne-a anunţat de mult venirea ei şi-şi face simtita prezenţa cu stoicism. Într-o destindere profundă, această renaştere ciclică ne dă forţa s-o luăm de la început, să admiram cu o vicioasă plăcere enigmele nedescoperite ale lumii organice şi anorganice.
    Toamnă, trist suflet încrustat în cochilia anotimpurilor...
    Mai dragă-mi este, totuşi, primăvara... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Catalin27 octombrie 2011 la 19:57

    @ Erys: nu i-am dat atenţie...
    @ Rory: ai într-un taler al balanţei fotografia, toamna şi primăvara, iar în celălat taler ceea ce ai scris. Primăvara-i departe, toamna se va duce, iar fotografia îşi va pierde culorile. Celălalt taler atârnă mai greu...

    RăspundețiȘtergere
  4. catherine27 octombrie 2011 la 20:26

    nicicând n-am mai văzut aşa o fotografie strâmbă, slabă şi frumoasă în acelaşi timp. cu cât mă uit mai mult, mă fascinează şi parcă mă trage înăuntru. îi descopăr o profunzime şi-un aer viu. deşi,să mă ierte d-zeu, culorile sunt pălite, încadrarea asimetrică, şuie,planuri, umbre, linii suprapuse şi două dâre de avioane anapoda...

    RăspundețiȘtergere
  5. Catalin27 octombrie 2011 la 20:34

    @ Catherine: uite, stai că mă uit şi după avioane. Poate ai noroc şi le găsesc.

    RăspundețiȘtergere
  6. catherine27 octombrie 2011 la 21:29

    wow! m-ai lămurit, domnule!

    RăspundețiȘtergere
  7. Catalin27 octombrie 2011 la 22:20

    Cu numai două avioane ? :)

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)