O filă din jurnalul unei fete...

  

Dragana Mirkovic-Explozija

Mă uit cu un ochi la ceas.
Este aproape 7 dimineaţa.
Deşi m-am culcat de numai patru ore, ar cam fi cazul să mă trezesc.
Timpul fuge.
Este cazul să fug şi eu.
Prind un autobuz, sar într-un metrou, schimb metroul,
iar la final ajung în tramvaiul care mă lasă la servici.
Beau o cafea sau un ceai, depinde ce-mi trăzneşte prin cap,
şi este cazul să uit de telefonul mobil.
Este aproape 9, iar până la amiază nu am să răspund decât dacă voi considera că este vorba despre un apel foarte urgent, 
ori dacă insistă persoana care apelează.
Timpul fuge.
Ziua de lucru s-a terminat.
Mănânc sandviciurile aduse de acasă şi reiau traseul de dimineaţă:
tramvai, metrou etc.
Ajung acasă şi mă înfofolesc ca un beduin.
De mai bine de o săptămână sunt răcită.
Totuşi, este cazul să răspund la telefoanele ratate, la sms-uri şi la  ploaia de e-mailuri.
Astăzi am voie să îmi închipui că zbor, să uit de norii negri şi să mă simt fericită.
Am toate motivele din lume când mă uit la maşina galbenă: este ziua mea!