Ludovico Einaudi - Nuvole Bianche
O copilă de nouă ani se uită în ochii maică-si.
Sunt trişti.
Este vara anului 1941, iar fratele, cumnatul şi ginerele acesteia se pregătesc să plece pe front.
Cei trei sunt duşi cu căruţa până la gară .
Timp de câteva luni au scris familiei.
Au trecut 70 de ani.
Fetiţa de atunci încă mai păstrează scrisorile acestora într-un săculeţ din mătase.
Sunt sentimentele necenzurate ale unor oameni care sperau că se vor mai întoarce acasă.
Dacă este ceva ce nu poate să facă timpul...
atunci este faptul că nu poate şterge amintirea ochilor dragi din sufletele oamenilor...
place foarte tareeeee
RăspundețiȘtergere:P
da,ochii dragi,privire draga...cunosc aceasta,un sentiment minunat.daca amintirea e tot un fel de privire,atunci inteleg de ce acest sentiment al privirii ramane de neclintit in amintiri.
RăspundețiȘtergereprivirile care raman in amintire...dar nu raman doar o amintire...
RăspundețiȘtergeremuzica si apusul de soare...un alt fel de poveste...
Să îi privim pe cei care nu mai sunt printre noi cu ochii din inimă.
RăspundețiȘtergere:(
RăspundețiȘtergereun apus sangeriu
RăspundețiȘtergereCe norocos este! Un zbor deasupra unei marii de foc ... vreau si eu :) !
RăspundețiȘtergere