duminică, 27 noiembrie 2011

Cel care veghează...



    
Ennio Morricone -Le ven't a cry

Câinele negru mi-a fost tovarăș de drum pentru o zi.
A început să urce cu omul care mergea spre creastă, însă s-a lipit de mine.
I-am dat, în etape, toată mâncarea pe care am avut-o.
La finalul zilei încă mai avea energie. Știa drumul.
Mergea mai repede decât mine și mă aștepta până ajungeam.
Când am ajuns la mașină, mi-a apucat piciorul drept cu amândouă lăbuțele.
M-am întors, l-am  mângâiat pe cap și am plecat.
Știam că nu am să-l mai văd niciodată.
Din cauza asta nici nu m-am uitat în ochii lui...


11 comentarii:

  1. Minunata fotografia,desi imi lasa senzatia de...regret..

    RăspundețiȘtergere
  2. Trebuia sa-l iei si pe el cu tine! Cat despre poza...Splendidaaaa! :P

    RăspundețiȘtergere
  3. Pare desprinsa din Dumbrava Minunata; e prea frumoasa sa nu fie adevarata si sa fie doar o poveste de noapte buna ;)

    RăspundețiȘtergere
  4. se spune ca un caine simte omul cu suflet bun:P

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumos text! Iar imaginea se potrivește ca o mănușă!
    Pare simpatic cuțulache în fotografie!

    RăspundețiȘtergere
  6. sugestiva poza.
    ma duce cu gandul la singuratate..resemnare:(

    RăspundețiȘtergere
  7. m-ai induiosat...te-ar fi vrut sa-i fii prieten, dar a trebuit sa pleci...asta e :)

    RăspundețiȘtergere
  8. el are in fiecare zi alta poveste si simte omul bun ...frumoasa imagine

    RăspundețiȘtergere
  9. Cainii sunt ca si copiii,simt de la distanta omul bun.

    RăspundețiȘtergere
  10. Oameni şi câini... suflete. De la "spre creastă", sunt tentată a da şi o altă interpretare povestirii... poate chiar două...
    O voi lua, însă, ca atare... Îmi place să recitesc Gârleanu..., aşa că mi-a plăcut şi ceea ce ai scris: aceeaşi candoare, aceeaşi rupere de suflet (e)...

    RăspundețiȘtergere