Amintiri, amintiri...

  

~ Drumul meu ~    

Tânărul convocat la ședință intră în sala mare.

Catifeaua albastră a pereţilor se asortează cu jaluzelele verticale.

Își pune agenda pe una dintre mese, amintindu-și că i s-a reproşat că nu prea a scris nimic în ea.

Îmi ţin memoria trează, a replicat atunci.

Un bărbat cu părul alb,

ai cărui ochi se văd ca ai unui viezure prin dioptriile ochelarilor,

anunță că în următoarele 30 de zile va intra în vigoare o  nouă organizare a activităţii.

S-au schimbat numele la toate structurile şi implicit denumirile funcţiilor.

Vreo cinci sunt norocoşi. La ei nu s-a schimbat nimic.

Mai sunt câteva zeci care, deşi li se schimbă ceva, rămân prin schemă...

Au rămas pe afară şase persoane cu funcţii de conducere.

Li se citeşte numele. Sunt trei femei şi trei bărbaţi.

Ei vor primi deciziile de concediere în următoarele trei zile,

după discuţii individuale cu conducerea.

Tânărul ajunge la discuţiile individuale.

Un scaun gol este aşezat în faţa unei mese.

Se uită de sus la cei care stau la birou.

Nimeni nu-i spune nimic...; își pune palmele pe spătarul scaunului şi zâmbește.

Cineva tresare şi îl invită sa ia loc,

confundându-i numele cu cel al macedoneanului care şi-a înfipt sabia în Persia.

Altcineva îi zâmbeşte şi îl întreabă ce simte.

Zâmbește şi el, e gratuit,
şi spune că senzaţia este asemănătoare cu cea în care realizezi că, deși respiri, ai sentimentul că inima îți stă pe loc.

Adevărul este că toată lumea zâmbeşte forţat. Sunt nişte zâmbete nervoase.

Tânărul pleacă şi închide uşa, iar una dintre cele trei fete din lista neagră îi spune afară cu voce resemnată:

Asta este viaţa. Uneori urcăm, alteori coborâm. Nu putem să rămânem sus tot timpul...