Accidentul (II)

Ploaia își continuă joaca pe omniprezentul beton.
Ajung la secția de urgențe a unui spital și intru la trieri.
Nimeni nu mă întreabă nimic.
Genunchiul stâng a înghețat și o senzație de amorțire coboară spre gleznă.
Pe culoar sunt mai mulți tineri.
Doi studenți și-au adus prietenul la urgență,
după ce viteazul s-a supărat pe o ușă și a dat cu pumnul în ea.
Ușa nu și-a schimbat configurația, însă studentul și-a fracturat falangele.
Un băiat și o fată așteaptă pe același culoar cu privirile pierdute în gol.
Fata are dureri mari în zona inghinală și nu mai poate călca...
Sunt evaluat după aproape două ore, iar când doctora aude că m-a lovit o mașină îi spune asistentei să anunțe poliția rutieră.
Ajung la ecograf.
Doi rezidenți marocani, cu halatele albe neîncheiate la nasturi, mă poftesc să mă întind pe un pat.
Mă uit la pat.
Cearceaful pare mototolit de o persoană care a avut coșmaruri, iar între cute se vede un ac de seringă.
Le arăt oamenilor acul.
Intrusul este ridicat cu două degete și aruncat în direcția coșului de gunoi, unde lovește marginea recipientului și cade pe pardoseală.
Unul dintre doctori îmi spune să îmi țin respirația două minute.
Încep să îmi țin respirația.
După două secunde, doctorul îmi spune să respir și realizez că limba română nu este prietena lui.
Scap de ecograf și sunt dus la radiologie.
O enervez pe doctoră cu întrebările.
Ajung pe un alt pat de spital, unde mi se recoltează probe de sânge,
"ca să vedem dacă există hemoragie internă", îmi spune o asistentă.
Pe un pat alăturat, o femeie se plânge că i s-a făcut rău de la o perfuzie.
O asistentă îmi spune că trebuie să-mi pună o perfuzie.
Îi spun că nu este cazul. Iritată, consemnează refuzul în documentele medicale.
Doi polițiști intră la terapie intensivă și întreabă de mine.
Sunt direcționați la patul unde stau cu o branulă în venă.
Polițiștii încearcă să mă determine să declar că șoferul a fugit de la locul accidentului.
Refuz.
Urmează completarea unui proces-verbal, din care rezultă că doar am traversat o stradă.
Nici pomeneală de o trecere de pietoni.
Le spun polițiștilor că nu au înțeles despre ce a fost vorba.
Nervoși, șterg grăbiți câteva cuvinte și consemnează și trecerea de pietoni.
Se insistă să depun plângere penală.
Argumentez că nu am de gând.
Un polițist îmi spune că vorbesc cam mult.
Invoc libertatea de exprimare, garantată prin lege.
Sunt întrebat cu tupeu de articolul și numărul legii.
Constituția României, capitolul Drepturile și libertățile fundamentale, răspund.
Nervii polițistului s-au relaxat.
Imi spune să mă mai gândesc, că voi fi sunat de un procuror care se va ocupa de caz,
și să fac plângere penală.
Polițiștii pleacă, având un set de documente medicale din care rezultă că
am o contuzie la nivelul piciorului stâng.
Pe aceleași documente s-a menționat că nu sunt asigurat, deși le-am arătat doctorilor cardul de sănătate.
                                                                                                          (Va urma...)