Accidentul (I)

Plouă mărunt, iar pustiul străzii mă atrage la o promenadă matinală.
Ajung în fața unei treceri de pieton și mă opresc.
Mașinile își continuă dansul.
În cele din urmă, un autoturism oprește după trecerea de pietoni.
Șoferul nu este interesat de mine, pietonul rătăcit prin ploaie,
însă un indicator îl obligă să cedeze trecerea altei mașini.
Un al doilea șofer oprește parțial pe trecerea de pietoni.
E liniște.
Încep să traversez cu pași plictisiți .
După al doilea pas, mașina din dreapta mea demarează în trombă.
La următorul pas, realizat cu stângul, aud cum demarează și mașina din stânga.
Simt o lovitură puternică deasupra genunchiului stâng, din lateral.
Din instinct, mă arunc cu amândouă mâinile pe capota mașinii.
Un sunet de tablă înfundată îmi inundă sistemul auditiv.
Mă răsucesc pe capotă și aterizez în picioare.
Mașina frânează brusc, însă a trecut de mine cu 1,5 m.
Sunt în dreptul oglinzii laterale și mă uit prin geamul lateral al mașinii.
Șoferul pare lipsit de reacție.
Sunetul ploii se joacă pe capota mașinii.
Geamul mașinii începe să coboare lent.
Clipele par infinite.
Șoferul este tuns scurt, are podoaba capilară ninsă și dată pe spate.
Se uită la mine cu o față impasibilă.
Îi arăt marcajul trecerii de pietoni, care pare să fie asul salvator.
Fața șoferului devine brusc lividă.
Mâinile i se unesc la piept și am senzația că văd o statuie a lui Buddha,
iar contravenientul își începe tirul verbal: Te rog să mă ierți! Nu te-am văzut! Hai să ne înțelegem!
Îmi scutur capul în semn de nu și mă uit la numărul mașinii.
Șoferul își repetă de 3-4 ori tirul verbal, fără să coboare din mașină.
Îi întorc spatele și plecăm în sensuri diferite.
                                                    (Va urma...)