Cerneala uscată...

  

Oldies...

Am realizat că nu ţi-am mai scris de ceva vreme.
Ultima oară mi-ai scris tu, rugându-mă să-ţi trimit cele patru cărţi pe care mi le-ai împrumutat.
Prima reacţie a fost să iau operele şi să vin cu ele la uşa ta,
însă am realizat că este enervant să merg în direcţia în care mi se sugerează.
Am apucat totuşi volumele şi am ajuns cu ele într-un anticariat, acolo unde îţi plăcea să te opreşti,
în apropiere de Puntea Suspinelor.
Anticarul a mângâiat coperţile din piele fină, privindu-le îndelung prin lentilele ochelarilor,
timp în care eu îi spuneam că le-am moştenit de la o stră-stră-strănepoată a celui care a creat Mona Lisa.
Cu banii primiţi pe tomuri aş fi putut merge cu avionul de câteva ori până la Paris, acolo unde lucrezi
şi unde te-am văzut ultima oară fără să-şi spun ceva, chiar dacă tu ai avut senzaţia că nu am văzut nimic...
Banii de pe canavale nu au ajuns în buzunarele mele, locul în care fluieră o vacanţă fără de sfârşit,
ci acolo unde ştiu că ţi-ar fi plăcut şi ţie să stea: în contul unei societăţi care se îngrijeşte de puii de mâţă.
Mă uit la condeiul care pare că s-a lipit de degetele mele şi realizez că cerneala din el s-a uscat,
vreme în care îmi amintesc cum miroseai odinioară scrisorile, ca să simţi aroma cernelei şi personalitatea expeditorului.
Ar mai fi multe de spus, însă ştiu că la ora asta îţi place să priveşti cerul înstelat
(care nu a mai împrumutat de mult din nuanţa ochilor tăi),
să numeri frunzele ce cad la fereastra ta, să asculţi paşii vremii pe acoperiş
şi să-ţi aminteşti cum râdeai atunci când erai adolescentă.
Aşa că, nu are niciun rost să te întrerup...nici măcar telepatic.