luni, 8 august 2011
Poveşti la gura sobei...
Semnal M - Poveşti la gura sobei
Vă mai aduceţi aminte de povestea cu Făt-Frumos...
transformat de o vrăjitoare urâtă într-un broscoi?
(mă întreb: În care poveste o exista o vrăjitoare frumoasă ?).
Broscoiul nu mai are timp să aştepte o fată frumoasă,
trebuind, mai nou, să se ferească de broaştele ţestoase,
în condiţiile în care poveştile la gura sobei au murit de mult...
duminică, 7 august 2011
Oamenii...o "specie" ciudată
Soarele va apune în locul în care l-am văzut anul trecut...
Îl aştept şi îl caut pe cioban din priviri.
Aş vrea să vad, pentru a doua oară, cum soarele se va rătăci printr-un nor de praf,
ridicat de oile şi caprele ce păreau că nu se vor termina.
Motorul unei maşini uruie pe drumul ce trece prin livada de pruni,
iar eu sar într-o parte, încercând să evit praful. Nu am avut noroc de oi,
dar dorinţa cu praful se pare că nu mi-a fost tăiată de pe listă de undeva de sus.
Cobor din livadă, trec peste un pod şi merg în locul în care ştiu că am ce vedea în apă.
Fără graniţe
În acelaşi loc, băiatul cu maşina ce a ridicat praful şi-a întins sculele pentru pescuit.
Nu foloseşte lansete cu senzori, ci undiţe din fibră de carbon cu plute fosforescente.
Îmi spune că de trei ani visează să prindă un ten, un peşte care ar aduce cu fitofagul.
Ultima oară l-a văzut când a ieşit la suprafaţa apei, mâncând din frunza unei trestii.
Se apropie miezul nopţii şi îl las pe omul cu plutele fosforescente să îşi vadă de ale lui.
După o zi de alergat pe câmpuri...cortul care mă aşteaptă pe deal pare un Rai în miniatură.
Trece timpul, iar noaptea este spartă de sunetul unei talăngi.
Ciobanul cu oile lui a plecat în lume...; timpul nu se grăbeşte; este abia 4.35.
Ajung lângă omul cu plutele fosforescente, care nu mă vede, spunându-mi că l-am speriat.
Mă gândesc că dacă nu a sărit în apă nu s-a speriat foarte tare şi nu îi spun nimic pe tema asta.
Nu a prins încă nimic. Crede că din cauza broaştelor ţestoase...
Îmi iau trepiedul din maşină şi mă pregătesc să aştept...soarele.
O plută fosforescentă se duce la fund, iar pescarul sare din scaun.
Ceva a muşcat şi nu este o broască ţestoasă.
După 10 minute îşi scoate captura pe mal. Este un ten cu o greutate de 8,5 kg.
Pescarul îmi dă un aparat digital Sony şi mă roagă să-l fotografiez.
Îl imortalizez pe om în timp ce îşi pupă peştele, ţinându-l în braţe ca pe un trofeu,
returnându-i tabachera.
Vai! Păi astea sunt poze?, îmi zice omul care şi-a văzut visul cu ochii.
Trebuia să mă văd numai eu şi peştele, fără detalii de peisaj!
Mă gândesc că îşi va rezolva supărarea cu un simplu crop,
însă dacă se pricepe la ace nu se poate descurca şi la tăiat, aşa că nu îi mai spun nimic.
Oricum, cert este că prietenii nu vor putea să-i spună că s-a fotografiat cu peştele în bucătărie.
După încă 10 minute, autorul recordului intră în panică.
Peştele căruia i-a dat drumul în apă nu mai vrea să înoate, întorcându-se cu burta în sus.
După 20 de minute în care i-a făcut peştelui manevre de resuscitare,
ţinunându-l de coadă şi mişcându-l înainte şi înapoi,
pescarul se urcă într-o barcă şi, în timp ce altcineva vâsleşte, repetă manevrele de resuscitare.
După încă o oră, vestea se răspândeşte pe baltă: peştele a murit...
Peste încă două ore s-a făcut o friptură din recordul de 8,5 kg,
patronul bălţii gustând din peştele pe care l-a cumpărat cu gândul de a dezvolta fauna.
Un alt pescar nu se poate abţine să nu-i spună:
Şefule...este pentru prima oară, în ultimii patru ani, când guşti din peştele din balta pe care o ai,
dar văd că o faci cu noduri, gândindu-te la câţi bani ai băgat în ea!
Autorul crimei s-a scuzat pentru întâmplare, cineva constatând în şoaptă:
Dacă ar fi fost în Occident, pentru peştele ăsta ar fi trebuit să-şi facă un credit
ca să poată să-şi plătească amenda...
sâmbătă, 6 august 2011
vineri, 5 august 2011
Pierdut în Paradis...
Mehdi ~ Lost in Paradise
...sau ce se întâmplă când personajele de film ies din afiş.
Suflet de român...
Fata s-a născut la Constanţa.
De 25 de ani trăieşte la Istanbul, fiind pictoriţă şi profesor.
A devenit doctor în pictură comparând modul în care pictorii români şi turci, din sec. al XIX-lea,
s-au adaptat curentului european.
Astfel, artiştii români şi cei turci au studiat la Paris, revenind în ţările natale.
Românii au adaptat ideile pariziene la specificul local, ieşind din tipare.
Pictorii turci nu au reuşit să treacă dincolo de schemele asimilate în Occident.
În prezent, odată pe an, pictorii turci se întâlnesc la Paris,
criticându-şi realizările şi căutând noi abordări.
Când un român întreabă un pictor Cum îţi merge ?, după vernisarea unei expoziţii,
se referă la câte tablouri a vândut artistul.
Atunci când un turc întreabă un artist Cum îţi merge ?...se referă la critică:
a fost criticat sau apreciat în mass-media?
În concluzie, pictorii români sunt mai talentaţi în comparaţie cu cei turci,
în vreme ce beneficiarii canavalelor se gândesc la profitul artiştilor - românii -
şi la modul în care munca lor este privită de criticii de artă - turcii -.
Per ansamblu, noi putem recupera la capitolul Cum îţi merge?,
în vreme ce în tabăra cealaltă rezolvarea problemei originalităţii poate fi pusă sub sceptrul calendelor greceşti.
*
Prenumele fetei este Dalila.
Deşi este căsătorită cu un turc şi-a păstrat religia ortodoxă,
botezându-şi cei doi copii în acelaşi rit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
