Domn` ministru, te dau în judecată!

Georgel stă în faţa televizorului, iar prin faţa ochilor îi defilează ştirile zilei. Brusc, Georgel se pocneşte cu palma peste frunte şi realizează că, undeva, în trecutul lui nu prea îndepărtat are o legătură cu Primul Război Mondial. Se ridică degrabă din fotoliu şi îşi pune degetele să alerge prin documentele moştenite de la înaintaşi. Brusc, urmează o a doua palmă peste frunte. Tocmai a găsit un act, care îi grăieşte în mintea lui că unul dintre bunicii săi a murit în luptele din zona Braşovului. Georgel se aşează demoralizat în fotoliu. Lumina din mintea lui a dispărut. Cum să aibă un bunic care a murit în război şi să nu ştie mai nimic despre el ? Georgel se uită în tavan. Împrumută câteva sclipiri din lumina becului chior şi deschide laptop-ul. Scrie, destul de mult, şi trimite o recipisă unor arhive din România. În nici o lună de zile, Georgel primeşte răspunsul. Inima începe să-i alerge în piept cu putere, iar degetele sale rup în grabă plicul. Urmează un alt moment în care Georgel se aşează oftând în fotoliu. N-a ştiut prea multe detalii despre bunicul său, iar oamenii de la arhivă i-au scris, cu subiect şi predicat, că n-au avut cum să caute un ac în carul cu fân...

Georgel nu-şi pierde speranţa. Revine cu o nouă solicitare la arhivă. De data asta este mai imperativ. Oamenii dosarelor îi trimit acelaşi răspuns, dar îi spun că au verificat în fondul x şi în fondul y şi în toate stelele, galaxiile şi universurile posibile, dar nu au găsit date despre bunicul său.

Sufletul fotoliului se strânge cât un purice. Georgel se trânteşte pe canapea, fiind roşu la faţă. Crede că cineva îşi bate joc de el. Aşa că deschide laptop-ul, degetele-i valsează şi o altă recipisă se naşte. De data asta, Georgel ignoră arhivele şi îi scrie direct ministrului ce le păstoreşte. Georgel nu este scurt. Scrie câte în lună şi în stele, că a fost ignorat şi pus să împingă vagoane de oamenii de la arhivă, dar îi pune ministrului şi o cascadă de peste 30 de întrebări, unele din ele capcană, în care face pe neştiutorul şi încurcă intenţionat o serie de nume, locuri şi ani, iar în final îi transmite demnitarului: Domn` ministru, te dau în judecată!, însă numai în cazul în care nu i se va răspunde la romanul interogatoriu.

Sunt pasager într-o sală de arhivă şi mă uit la Georgel. Este un bătrânel simpatic, în genul lui Benny Hill, dar are o mustaţă în stilul lui Stalin şi, în pofida faptului că în cameră este cald de se stă la tricou sau în cămaşă, Georgel îşi îndeasă mai bine şapca albastră pe cap, fără să observe ca i-a fugit într-o parte.

Este o linişte atât de profundă încât, dacă mă concentrez, pot auzi gândurile ţânţarilor ascunşi după dulapurile cu documente.

Şi cum lucrurile serioase nu durează o veşnicie, liniştea este întreruptă de un sunet metalic, care se aude din zona lui Georgel. Mă uit la Georgel. Este foarte serios. Citeşte preocupat o carte îngălbenită de timp. Tiptil, mâna dreaptă a lui Georgel se scurge spre buzunarul pantalonilor, de unde scoate un telefon inteligent, survolează cu el paginile cărţii şi fotografiază o filă. Device-ul se întoarce în acelaşi ritm în buzunar.

Aş putea tolera zgomotul made in Georgel, tot aşa cum m-am obişnuit cu mâţele care cântă, atunci când se îngână ziua cu noaptea, ca şi când o întreagă planetă le-a căzut pe coadă; cu şoferii ce claxonează în trafic ca și alarmele antiaeriene, de dragul de a nu adormi la volan; cu oamenii care cred că pereţii le sunt dotaţi cu aur şi îi găuresc în neştire cu bormaşinile...; doar că, în cazul de faţă, Georgel merge pe sens interzis. Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept spre Georgel; între timp îmi scot o cască din ureche şi ascult mono Papa was a rolling stone.

Georgel mă vede şi îmi afişează un zâmbet cuceritor, în stilul actorilor ce defilează pe covorul roşu, înainte de a intra la decernarea Oscarurilor. Îi explic că nu mă interesează ce fotografiază, dar că a greşit sala, arhivele având alocată o altă sală pentru fotografiat, însă dacă nu îşi permite să plătească taxa pentru fotografiat i-o plătesc eu. Zâmbetul lui Georgel dispare, în ochii omului văd o mare de săgeți, iar eu plec. Merg afară la o gură de aer şi mă uit lung la parcul în care, cândva, negustorii îşi aruncau pantofii în balta lui. Gardul metalic al parcului a dispărut. Poate a trecut cineva şi l-a atins cu mâna, vrăjindu-l şi făcându-l invizibil. Arunc încă o privire la locul în care a fost gardul şi mă întorc în clădirea dotată la intrare cu un jandarm, ascuns într-o "cușcă" din termopan. Lângă "căsuța transparentă" a jandarmului stă Georgel, la o masă roasă de timp. A luat şi el pauză; masa arată de parcă au trecut pe la ea gepizii, costobocii, ilirii sau băieţii amatori de a avea şi câte cinci ceasuri pe o mână, în lungul lor drum spre Berlin, locul unde au reușit sa violeze 100.000 de femei în câteva luni... Georgel mănâncă direct din pungă, iar pe masă a pus un termos din inox. Mă vede. De data asta nu mai zâmbeşte, dar se roteşte pe scaun spre stânga, suficient ca să stea cu spatele la mine.   

Îmi scot telefonul şi defilez cu degetul până ajung la Paula cu al ei Weekend. Înainte de a lăsa cântecul să alerge mă gândesc că mi-am făcut încă un duşman, dar cel puţin pe mine nu m-a ameninţat că mă dă în judecată.