Puntea suspinelor...

Se scufundă nefericirea în mare
Ca să înghită sare de lacrimi
Și s-o amestece cu sare de valuri
Fremătând a cântec de sirenă.
                                      (Ana Kos, Poezie)

Să ne mai tragem sufletul...

„Mi-e dor”, îți spun, „mi-e dor și mie!
Nu știu ce-ți sunt și nici de ce.
Alb arde trupul după versuri
Și dulci miresme-mprăștie.”
                                       (Ana Kos, Poezie pe piele)

Cele mai bune perne...

Am adormit cu tine-n gând adesea,
M-am trezit purtându-te în gând,
Te-am visat și zi și noapte,-ntruna,
Stând cuminte-n suflet să prind rând.
                                            (Ana Kos, Înțelepciune)

Navigând spre viitor...

Doar că praful de astre
Așezat pe buline
A gonit din cochilii
Dorul dezvăluit.
                        (Ana Kos, Melci cu buline)

Lumea de lângă noi...

Ești poezia mea
Și mă umplu de tine
Ca să curg în versuri
Și să ud rădăcina iubirii noastre.
                                               (Ana Kos, Poemul iubirii)

Îmbrățișare...

Pielea-i strânsă ca de teamă
Mintea-i goală de-ntrebări,
Trupu-mi tremură de parcă-i
Flacără de lumânări.
                           (Ana Kos, Îmbrățișare)

Când clipa devine eternă...

Clipa ține cât un sărut,
Ziua, cât o îmbrățișare.
                              (Ana Kos, Cât durează o iubire ?)

O felie de viață...

N-am mai știut când e ziua zi,
Când e noaptea noapte ori somnul somn;
                                             (Ana Kos, Perturbare magnetică)

În genunchi mă pun în fața ta...

Dar lebăda nu-i auzită
Decât în prag de trist sfârșit,
Când dansul ei nu mai contează,
Iar cântul nu-i mai este mut.
                                   (Ana Kos, Cântec de lebădă)

Povestea unui manechin...

Și din vitrina noastră dragă
Priveam spre trecători zâmbind
Ei nu știau ce strâns ne leagă
Povești șoptite cu-atât jind.
                                        (Ana Kos, Povestea unui manechin)