Clădirea este amplasată pe strada Kamil Kenan, la nici 50 de metri de Fortul turcesc din Larnaca. Are avantajul că minaretul său se vede de la distanţă, ca şi cel din centrul vechi al municipiului Constanţa. Lăcaşul de cult continuă să fie frecventat de musulmani şi este deschis publicului atunci când nu au loc slujbe. Edificiul este inestetic amplasat, fiind înconjurat de copaci şi de un gard care rivalizează, ca înălţime, cu cel al Fortului turcesc.
Se spune că, atunci când îţi este lumea mai dragă, dracul te poate lua chiar şi din uşa bisericii...
Nu am verificat teoria cu pricina la uşa unei biserici, însă am avut neşansa să o trăiesc într-un parc. Un parc din Bucureşti...Un loc drăguţ, unde părinţii care au timp de pierdut îşi scot odraslele să se joace...prin zăpadă. Cei doi din imagine aleargă unul după celălat. Cel mic oboseşte mai repede şi se pune în genunchi, la intervale scurte de timp. Ăl mare observă şi se opreşte să îl aştepte. Nu sunt fraţi, dar sunt solidari...
Şi acum să revenim la pocinog. În faţa mea, pe alee, aleagă un maidanez, un amalgam de alb şi galben. Are un cercel galben în ureche, dar nu are o faţă prietenoasă. În mod cert nu vrea de mâncare. Începe se latre. Din neştiut mai apar alţi 3-4 patrupezi. Unul e mare, negru şi e cel mai agresiv. Au făcut un cerc înjurul meu. Patru mă latră, iar cel negru mă mârâie. E clar, ăştia nu vor să fie fotografiaţi! În jurul meu văd numai zăpadă, nu tu pietre, crengi rupte din copaci sau pet-uri aruncate de leneşi. Gluma se îngroaşă şi îmi scot geanta, în care îmi ţin aparatul, de după gât. Mă mişc pe loc, în cerc, cu geanta balansând-o în mâna dreapta. Dansez...cu câinii...şi îmi aduc aminte de orele de kata din adolescenţă. Cine se apropie mai mult îşi ia un bocanc în gât. Suficient de tare ca să îl dea peste cap. Primul client e colorat în galben... Pe cel negru îl pocnesc cu geanta în cap. Dacă aparatul mi-a căzut în noiembrie 2009 pe beton şi nu are nimic, înseamnă că rezistă şi la o ţeastă de câine...Teribilă situaţie. Din dreapta mea se aude cum cineva asmute câinii. Schimb registrul: iau o bucată de zăpadă înghetaţă şi o ţin deasupa capului ca pe un buzdugan. Maidanezii dau înapoi...Îi sperie nişte zăpadă... Arunc proiectilul în direcţia unuia şi fug toţi, haotic. Acum am timp să mă uit şi în direcţia dirijorului. Sunt trei gardieni publici. Câinii sunt ai lor. În schimbul unor alimente frugale le dau de şase când le vin controale noaptea. Pe ei i-a amuzat scena...Pe mine m-a enervat. Aşa că le spun că s-au uitat ca proştii. Îi doare în cot. "Noi nu suntem hingheri!", replică unul dintre ei. Plec. În spatele meu încep apostrofările. Părinţii care şi-au scos copii la plimbare îi admonestează...E bună măcar şi solidaritatea verbală...Peste toate, nu credeam că am să fiu salvat/protejat tocmai de un aparat de fotografiat...
Nu aş fi postat imaginea asta, din cauză că m-a enervat atunci când am făcut-o. Nu e ceva de genul: te uiţi, încadrezi, apeşi pe declanşator, iar la final alergi repede să te uiţi pe display. Şi a mai fost, ieri, doamna Nerantula Fundoti, care a vrut portocale din altă perspectivă...
Era 1 ianuarie 2010, după-amiază (1.39 pm). Mă întorceam de la Lacul Sărat, alergat de cele 26 de grade din aer. Mai erau 50 de metri până ieşeam din labirintul de străduţe şi ajungeam pe Leoforos Faneromenis, strada care trece pe lână Agia Faneromenis şi care se termină aproape de plajă. La un moment dat văd o crimă cu autor necunoscut: o portocală strivită de roata unei maşini...Totuşi, doar una singură în cadru şi cu formele făcute afiş parcă nu dă bine într-o fotografie. La mică distanţă, câteva portocale sunt aliniate lângă o bordură. Găsesc un unghi, ca şi la tragerile la ţintă, şi sunt gata să apăs pe declanşator. Pe fundal se opreşte o maşină, care semnalizează stânga. Aştept să treacă, că vorba aia: e greu să te culci de două ori pe abdomen... Şoferul e căpos şi nu vrea să se mişte. Până la urmă el are dreptate. Eu sunt pe partea stângă a străzii, iar aici maşinile circulă pe stânga... Dar nu mă mişc, că ăsta trece şi îmi deranjează subiectul...E un dialog al muţilor. Se aude doar motorul şi semnalizatorul Peugeot-ului alb.. Într-un târziu acţionează cipriotul. Intră pe contrasens şi merge mai departe. Are geamul deschis, dar nu îmi trimite epitete...
Portocalii sunt o prezenţă la ordinea zilei în Larnaca, tot aşa cum sunt şi palmierii. Densitatea portocalilor este mult mai ridicată la porţile şi în incinta vilelor dinspre Lacul Sărat. Fructele coapte cad pe străzi şi pe trotuare, făsă să atragă interesul nimănui. Ca să vă imaginaţi gustul unei asemenea portocale combinaţi o felie de portocală cu una de grapefruit şi cu o jumătate de felie de lămâie...
Merg pe strada Leoforos Faneromenis din Larnaca amuzându-mă că, la intersecţia cu strada Leoforos Artemidos, pe peretele unei săli de fitnes proprietarul a montat un basorelief din bronz, simbolizând graţia şi puterea corpului uman, date de trasul de fiare.
E după-miază şi trei larnacieni au fost scoşi în terasele vilelor de dorinţa de a-şi face un grătar. Da, grătarul nu se face în stradă şi nici în curte, ci la...altitudine. Încerc să nu mă uit la ei, având în vedere că par stânjeniţi. Aşa că privesc la peisajele din curţile vilelor, ajutat de gardurile de dimensiuni reduse. Peste tot sunt flori. Nu au o preferinţă pentru o floare anume, important este ca cele care sunt să fie înflorite.
O albină bâjbâie printe petalele unui trandafir. Realizează că ceva este în neregulă şi tinde să iasă, plonjând apoi în acelaşi loc, mânată fiind de instinctul numit polenizare. Oboseşte în scurt timp, mişcându-se anemic şi devenind prizoniera unei îmbrăţişări parfumate. Plec. Nu sunt curios de final. Legile naturii sunt simple...
În parcul din strada Leoforos Faneromenis din Larnaca, aflat la un km de plajă, ciprioţii au realizat un complex de clădiri care l-ar face invidios pe orice arhitect (GPS 34°54'39"N, 33°37'41"E ). În locul respectiv au fost identificate ruinele unei biserici medievale (ceva în genul ruinelor din centrul vechi al Bucureştiului, dar mult mai bine puse în evidenţă), amenajându-se un lăcaş de cult la mică distanţă (detaliu în prima imagine) de mărimea bisericii Mihai Vodă. Căldura i-a făcut pe ierahi să umple pereţii bisericii cu aparate de aer condiţionat, o adevărată fericire pentru amatorii de imagini.
Dimensiunile reduse ale clădirii i-au determinat pe ciprioţi să dezvelească, la 50 de metri de edificiul antic, un al doilea lăcaş de cult, în formă de cruce treflată (detaliu în a doua imagine), care rivalizează ca mărime cu Biserica Caşin din Bucureşti.
Din păcate, niciuna dintre cele două biserici nu au avut program de lucru cu publicul, aşa că habar nu am cum arată în interior...
Prin fereastra camerei de hotel (în fapt un termopan în toată regula, din planşeu până în podea...) se vede în depărtare turnul ţuguiat al unei clădiri acoperite cu ţigle roşii.
După 2-3 zile de turn în ochi, dimineaţa şi seara, am plecat în a patra zi să văd edificiul mai de aproape.
În faţa clădirii, o mare de flori se răsfăţa la soare...Deasupra pluteau 7-8 lepidopteri multicolori, într-un dans nebun...După 30 de minute, în care am schimbat locul de zeci de ori, am prins câteva imagini "cum îmi place mie".
Cât despre clădirea cu ţigle roşii...nu am mai ajuns la destinaţie. Fluturii au fost mai frumoşi...pe termen scurt...
Înarmat cu o hartă am căutat, la 1 ianuarie 2010, drumul cel mai direct către Lacul Sărat din Larnaca (http://catalinfudulu.blogspot.com/2010/01/lacul-sarat-salt-lake.html). Ajuns la o intersecţie în formă de T nu am putut decât să constat că drumul era închis. La dreapta strada se termina brusc într-o mare de stuf, iar la stânga într-un parc. De o parte şi de alta a străzii se găseau vile cochete, toate vopsite în alb, cu cactuşi şi palmieri la poartă ce depăşeau înălţimea unui bloc cu 4 etaje. În lipsa unui indicator m-am oprit să fotografiez câteva flori galbene, fiind lămurit apoi de şoferiţa unui Mercedes că drumul care părea că duce spre nicăieri se strecura până spre malul lacului sub forma unei alei ascunse de sălcii...
Ieri îi spuneam, în glumă, Danelei (fata care a adus o istorie interesantă privind Schitul Măgarului - http://din--dragoste.blogspot.com/ ) că astăzi am să postez o imagine cu o pivniţă. Şi gluma se îngroaşă...
La 30 decembrie 2009 am vrut să văd biserica Sf. Lazăr din Larnaca (http://catalinfudulu.blogspot.com/2010/01/biserica-sf-lazar-church-of-st-lazarus.html). Prea apărea în toate ghidurile turistice. Edificiul arată mult mai impunător decât în fotografii. Câţiva turişi germani au intrat curioşi înăuntru. Bărbaţii au făcut stânga-mprejur în mai puţin de un minut...liturghia se ţinea în limba greacă. Femeile au mai zăbovit o idee, cât să încerce să desluşească ce scrie pe icoana făcătoare de minuni a Sf. Lazăr. Nu au reuşit, îndreptându-se spre ieşire. Atâta deziluzie nu am mai văzut în ochii nimănui până în prezent.
Din naos, un culoar duce la stânga spre mormântul Sf. Lazăr (cel care, după ce a fost înviat de Mesia a patra zi de la moarte, a devenit episcop al Ciprului, murind la 30 de ani de la minune, în Larnaca). Intru într-un tunel în formă de L. Tavanul se găseşte la doar 1,60 m înălţime. Trebuie să merg aplecat...Zâmbesc şi îmi aduc aminte de armată...tot aşa am mers şi în tranşeele din poligonul Vârteju când am aruncat grenade...De data asta traseul este mai scurt şi lipsesc bubuiturile şi şuieratul schijelor. Mersul aplecat prin tunelul se doreşte, în viziunea prelaţilor, un fel de penitenţă...
Sarcofacul, în genul celor expuse la Muzeul de Istorie din Constanţa, este acompaniat de o icoană din lemn şi de câteva candele spânzurate de tavan. În fapt, sarcofagul este gol, fiind vorba de un cenotaf. "De vină" este împăratul bizantin Leon al VI-lea, care a luat moaştele sfântului şi le-a dus, în anul 901, la Constantinopol. Cum cea de-a doua Romă a fost ocupată, vremelnic, de cruciaţi, în anul 1204, moaştele au fost trimise la Marsilia. Şi, cum obişnuiesc prelaţii, moaştele au fost împărţite între parohii...În prezent, la Marsilia se mai păstrează doar craniul...
Cine naiba-i Larko!?!
Prin anii '80 existau în centrul Bucureştiului mai multe studiouri foto. Unul era în spatele cinema Luceafărul (actual Cinema Pro). Un altul se găsea pe Calea Victoriei, aproape de Palatul Telefoanelor. Astea, şi altele ca ele, aveau în comun faptul că vitrinele erau "tapetate" cu fotografii de mirese. Tinere şi frumose, lipite de nişte bărbaţi ceva mai în vârstă, plictisiţi de viaţă şi morocănoşi ("Femeile au nevoie de o anumită stabilitate financiară", spunea, prin 2002, o purtătoare de cuvânt a unei primării din provincie...).
Larko este un cipriot inventiv, posibil fost student la medicină sau economie în Bucureşti, pe vremea împuşcatului (altfel nu se explică similitudinea cu studiourile foto dâmboviţene)...Gândiţi-vă la un George Clooney mai mărunt, uşor rotofei, cu părul negru, gelat, fără barbă, dar cu o mustaţă de afacerist grec şi aveţi imaginea lui Larko.
Am spus că Larko este inventiv...Da, ştie să-şi facă reclamă. În vitrină are 10 fotografii cu "modele" (cea mai frumoasă este cea cu o mireasă care face autostopul...) şi o plasmă unde rulează imagini cu cei care i-au fost clienţi. Larko nu trăieşte doar din studioul foto. Alături are un club, unde de Revelion s-a intrat pe bază de invitaţie, iar în noaptea de 1 ianuarie 2010 a organizat un carnaval, că aşa a vrut el. Dacă petrecăreţii nu au costume, pot închiria de la Larko...
Între o şedinţă foto şi chefurile nocturne, Larko se plictiseşte teribil şi procedează ca orice bucureştean care pofteşte la o bere şi o friptură: îşi scoate în faţa prăvăliei 4-5 grătare şi îşi cheamă prietenii. Scene de genul ăsta am mai văzut în Sicilia, numai că acolo pe lângă carne se mai puneau pe grătar şi castane...
PS: Larko, "îmi pare rău" că ţi-am băgat o maşină între scaunul din stânga cadrului şi mireasa pe care ai prajit-o cu un spot...
%20-%20Salvemos%20los%20palomares%20de%20Europa.%20Con%20Irma%20Basarte%20Diez.jpeg)
