„Mi-e dor”, îți spun, „mi-e dor și mie! Nu știu ce-ți sunt și nici de ce. Alb arde trupul după versuri Și dulci miresme-mprăștie.”
(Ana Kos, Poezie pe piele)
Am adormit cu tine-n gând adesea, M-am trezit purtându-te în gând, Te-am visat și zi și noapte,-ntruna, Stând cuminte-n suflet să prind rând.
(Ana Kos, Înțelepciune)
Și din vitrina noastră dragă Priveam spre trecători zâmbind Ei nu știau ce strâns ne leagă Povești șoptite cu-atât jind.
(Ana Kos, Povestea unui manechin)
Se scrie o poezie: Se înmoaie o pană în licurici Și se presară în toate umbrele Se toarnă în forme cioburile Și se face din ele telescop Apoi se spionează stelele În cămăși de noapte străvezii.
(Ana Kos, Poezie)
Ce faci la ora când mi-e dor de tine ? Am reușit să uit să mai aștept... Mi-au amorțit cuvintele pe buze Și le-am ascuns pe toate-n piept.
(Ana Kos, Cântec)
Știu că-ntr-o zi îmi va muri iubirea, (...) Nu va muri de dor sau drag prea mare, Nici de durere, nici de mână rea. O vom ucide doar cu nepăsarea, Indiferența ta și-a mea, prea grea. (Ana Kos, Când va muri iubirea)