vineri, 26 mai 2017

Simboluri...



joi, 25 mai 2017

miercuri, 24 mai 2017

marți, 23 mai 2017

luni, 22 mai 2017

duminică, 21 mai 2017

sâmbătă, 20 mai 2017

miercuri, 17 mai 2017

marți, 16 mai 2017

luni, 15 mai 2017

duminică, 14 mai 2017

sâmbătă, 13 mai 2017

vineri, 12 mai 2017

joi, 11 mai 2017

miercuri, 10 mai 2017

marți, 9 mai 2017

***



luni, 8 mai 2017

sâmbătă, 6 mai 2017

vineri, 5 mai 2017

joi, 4 mai 2017

miercuri, 3 mai 2017

marți, 2 mai 2017

luni, 1 mai 2017

duminică, 30 aprilie 2017

sâmbătă, 29 aprilie 2017

vineri, 28 aprilie 2017

joi, 27 aprilie 2017

miercuri, 26 aprilie 2017

Despre dependență...



“Omul vremurilor noastre a devenit dependent de imagine. Obsesia imaginii l-a subjugat totalmente. Petrece ore întregi în fața televizorului. Nu poate lăsa o zi să nu urmărească știrile, diferite filme sau programe de divertisment. În același timp, calculatorul, cu întrebuințările lui folositoare sau mai puțin folositoare, i-a devenit tovarăș de toată ziua. Navigarea pe internet îl captivează în așa măsură că nu mai are timp nici de comuniune cu cei din casă, nici de lectură, nici de sport, nici de plimbări în aer liber. Și ca să-l poată avea peste tot, apelează la un laptop sau la o tabletă. Mai nou, telefoanele mobile performante, care au și internet, îi oferă omului imagini și-l vezi butonând peste tot: pe stradă, în mașină, la masă sau în alte multe împrejurări. Și chiar dacă este în compania cuiva, el, de fapt, petrece într-o lume virtuală care-l subjugă”.

Andrei Andreicuț, mitropolitul Clujului

marți, 25 aprilie 2017

luni, 24 aprilie 2017

duminică, 23 aprilie 2017

joi, 20 aprilie 2017

marți, 18 aprilie 2017

luni, 17 aprilie 2017

duminică, 16 aprilie 2017

sâmbătă, 15 aprilie 2017

vineri, 14 aprilie 2017

joi, 13 aprilie 2017

miercuri, 12 aprilie 2017

marți, 11 aprilie 2017

luni, 10 aprilie 2017

duminică, 9 aprilie 2017

Accidentul (III)



Timpul a trecut, iar zilele s-au topit în grabă.
Telefonul cântă, iar pe display se afișează no number.
Răspund.
În fundal se aud voci.
Nimeni nu spune nimic.
Închid.
Numărul ascuns insistă.
Mă caută un procuror cu nume de băutură suedeză,
care mă invită să-l vizitez la birou.
Dacă l-aș vedea pe stradă și nu aș ști cine este aș paria că este un figurant mexican din filmele western.
Pe ușă stă agățat un anunț: Accidente cu autor necunoscut.
Camera arată ca după război, cu infiltrații și tencuiala căzută,
chiar dacă mobilierul și tehnica de calcul sunt noi.
Procurorul completează un formular cu descrierea accidentului.
Încă îmi amintesc numărul mașinii, chiar dacă procurorul îl bâlbâie și îi încurcă literele.
Refuz să fac plângere penală.
Refuz să devin parte civilă în proces, deși medicația și kinetoterapia mi-au mâncat bani și timp.
Întreb dacă șoferul a fost identificat și dacă și-a recunoscut fapta.
Șoferul și-a recunoscut fapta.
În ziua respectivă figura internat în spital.
Se certase cu doctorul și plecase la plimbare, fără să fie externat și fără bilet de voie...
Semnez formularul și plec.
Afară plouă mărunt.
În scurt timp ajung la o trecere de pietoni.
Sper că, de data asta, nu voi fi invizibil...

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Accidentul (II)




Ploaia își continuă joaca pe omniprezentul beton.
Ajung la secția de urgențe a unui spital și intru la trieri.
Nimeni nu mă întreabă nimic.
Genunchiul stâng a înghețat și o senzație de amorțire coboară spre gleznă.
Pe culoar sunt mai mulți tineri.
Doi studenți și-au adus prietenul la urgență,
după ce viteazul s-a supărat pe o ușă și a dat cu pumnul în ea.
Ușa nu și-a schimbat configurația, însă studentul și-a fracturat falangele.
Un băiat și o fată așteaptă pe același culoar cu privirile pierdute în gol.
Fata are dureri mari în zona inghinală și nu mai poate călca...
Sunt evaluat după aproape două ore, iar când doctora aude că m-a lovit o mașină îi spune asistentei să anunțe poliția rutieră.
Ajung la ecograf.
Doi rezidenți marocani, cu halatele albe neîncheiate la nasturi, mă poftesc să mă întind pe un pat.
Mă uit la pat.
Cearceaful pare mototolit de o persoană care a avut coșmaruri, iar între cute se vede un ac de seringă.
Le arăt oamenilor acul.
Intrusul este ridicat cu două degete și aruncat în direcția coșului de gunoi, unde lovește marginea recipientului și cade pe pardoseală.
Unul dintre doctori îmi spune să îmi țin respirația două minute.
Încep să îmi țin respirația.
După două secunde, doctorul îmi spune să respir și realizez că limba română nu este prietena lui.
Scap de ecograf și sunt dus la radiologie.
O enervez pe doctoră cu întrebările.
Ajung pe un alt pat de spital, unde mi se recoltează probe de sânge,
"ca să vedem dacă există hemoragie internă", îmi spune o asistentă.
Pe un pat alăturat, o femeie se plânge că i s-a făcut rău de la o perfuzie.
O asistentă îmi spune că trebuie să-mi pună o perfuzie.
Îi spun că nu este cazul. Iritată, consemnează refuzul în documentele medicale.
Doi polițiști intră la terapie intensivă și întreabă de mine.
Sunt direcționați la patul unde stau cu o branulă în venă.
Polițiștii încearcă să mă determine să declar că șoferul a fugit de la locul accidentului.
Refuz.
Urmează completarea unui proces-verbal, din care rezultă că doar am traversat o stradă.
Nici pomeneală de o trecere de pietoni.
Le spun polițiștilor că nu au înțeles despre ce a fost vorba.
Nervoși, șterg grăbiți câteva cuvinte și consemnează și trecerea de pietoni.
Se insistă să depun plângere penală.
Argumentez că nu am de gând.
Un polițist îmi spune că vorbesc cam mult.
Invoc libertatea de exprimare, garantată prin lege.
Sunt întrebat cu tupeu de articolul și numărul legii.
Constituția României, capitolul Drepturile și libertățile fundamentale, răspund.
Nervii polițistului s-au relaxat.
Imi spune să mă mai gândesc, că voi fi sunat de un procuror care se va ocupa de caz,
și să fac plângere penală.
Polițiștii pleacă, având un set de documente medicale din care rezultă că
am o contuzie la nivelul piciorului stâng.
Pe aceleași documente s-a menționat că nu sunt asigurat, deși le-am arătat doctorilor cardul de sănătate.
                                                                                                          (Va urma...)

vineri, 7 aprilie 2017

Accidentul (I)



Plouă mărunt, iar pustiul străzii mă atrage la o promenadă matinală.
Ajung în fața unei treceri de pieton și mă opresc.
Mașinile își continuă dansul.
În cele din urmă, un autoturism oprește după trecerea de pietoni.
Șoferul nu este interesat de mine, pietonul rătăcit prin ploaie,
însă un indicator îl obligă să cedeze trecerea altei mașini.
Un al doilea șofer oprește parțial pe trecerea de pietoni.
E liniște.
Încep să traversez cu pași plictisiți .
După al doilea pas, mașina din dreapta mea demarează în trombă.
La următorul pas, realizat cu stângul, aud cum demarează și mașina din stânga.
Simt o lovitură puternică deasupra genunchiului stâng, din lateral.
Din instinct, mă arunc cu amândouă mâinile pe capota mașinii.
Un sunet de tablă înfundată îmi inundă sistemul auditiv.
Mă răsucesc pe capotă și aterizez în picioare.
Mașina frânează brusc, însă a trecut de mine cu 1,5 m.
Sunt în dreptul oglinzii laterale și mă uit prin geamul lateral al mașinii.
Șoferul pare lipsit de reacție.
Sunetul ploii se joacă pe capota mașinii.
Geamul mașinii începe să coboare lent.
Clipele par infinite.
Șoferul este tuns scurt, are podoaba capilară ninsă și dată pe spate.
Se uită la mine cu o față impasibilă.
Îi arăt marcajul trecerii de pietoni, care pare să fie asul salvator.
Fața șoferului devine brusc lividă.
Mâinile i se unesc la piept și am senzația că văd o statuie a lui Buddha,
iar contravenientul își începe tirul verbal: Te rog să mă ierți! Nu te-am văzut! Hai să ne înțelegem!
Îmi scutur capul în semn de nu și mă uit la numărul mașinii.
Șoferul își repetă de 3-4 ori tirul verbal, fără să coboare din mașină.
Îi întorc spatele și plecăm în sensuri diferite.
                                                    (Va urma...)